Ploaia rece își strânge stropii la mine-n creștet, îmi udă părul lung, pistruii, apoi se scurge-n ochi. Împinge inăuntru lacrimile plânse, spălându-mi ambii iriși - maroul și firimiturile de verde.
În burtă înoată un pește, trei delfini si două alge, căzuti cu totii din norul greu intunecat. Îmi arunc pantofii pe trotuar și încep să înot prin aer cu ochii încetoșati. Sunt singură in acvariul de oxigen, filtrat cu bule mari de ploaie. Un ropot de pași aleargă-n grup, cu oamenii ce-i poartă, căutând cu disperare un adăpost îndepărtat. Îmi place sa ii vad fugind, mă simt prietena furtunii ce-mi plouă numai mie cu pietrele-i lichide unicat. Le adun pe toate în piele și inspir aroma prafului de pe asfalt suflat.
Așa visez tot timpul cand cerul se încovoaie scoțând pe post de riduri luminile de fulger scânteiat. E bătrân văzduhul, pământul, apa toată, ce-a curs de atâtea ori când vreo bucată din acoperișul lumii s-a crăpat.
A incetat să mai ude cu băltoacă, e proaspăt iarăși, fraged, verde. Un dar ce nu l-am meritat, noi, oameni falși, nepăsatori si mândri. Acum e soare, gata visul, dar pantofii pe trotuar mi-i am uitat.