Un vechi proverb chinez spune: “ Nu contează cât de strâmbă poate părea umbra omului dacă el se ține drept”. Întotdeauna a încercat să fie o persoană cât se poate de respectuoasă, punctuală și pe cât posibil de mult înțelegătoare cu cei din jur pentru ca la rândul ei din tot ce dă să poată fi plătită cu aceiași monedă. La început pe când nu cunoștea și avea multe de învățat făcea multe greșeli, dar vorba aia, așa învață omul, greșind.
Cu timpul a ajuns să cunoască multe și mulți oameni care mai de care cu arătările clar transpuse unele împotriva sa, altele în favoarea sa. Nu mai știa exact ceea ce se întâmpla, impresionant era că de fiecare dată încerca să împace și varza și capra. Reușea de multe ori, cu greu..., cu mult tact dar și cu măsură, fără exces. De altfel lua în calcul orice, ca ceea ce urmează să facă să nu fie perturbat sau mai tărziu dusă de râpă toată munca de a se face auzit, văzut și înțeles. Oricum, detaliile sunt prea multe și oricine se confruntă cu fel și fel de situații în care trebuie o gândire logică și să fii cât de cât un bun strateg.
De la un timp, venind și trăind în alt mediu decât cel cu care se obișnuise, crezând că a întâlnit niște oameni ce îi vedea ca fiind înțelepți, chiar nu știe prin ce minune au ajuns să dezamăgească, au demonstrat contrariul.Cu toate acestea a continuat cu atitudinea de persoană cinstită, înțelegătoare, tolerantă și care respecta până și un câine vagabond în speranța că poate vor vedea și poate își vor reveni din acea stare de teribilism ce domina și crea o atmosferă neplăcută. Reușise să se împace cu ideea că ce se întâmpla era doar trecător și că se trecea prin ce știe ce perioadă de tranziție și cu cele mai bune gânduri credea că-și vor reveni sau să-și revină, poate avea o oarecare vină deși nu asta era durerea. Dar nu mai conta, acceptase și cu răbdare aștepta minunea, știa că se va întâmpla.
Toate mergeau ca de obicei până într-o zi. Aflându-se într-un colectiv pe care-l credea înțelegător și încrezător, s-a întâmplat minunea cea aștepată ca din cer. Minunea era de fapt o mulțime de întrebări :”Cine ți-a spus? De unde știi? Când? Sigur?” și multe altele. Cu grija și cu calmul excepțional, deodată s-a ridicat și a început să strige în așa mod că aveai impresia că se afla în arenă, nu mai conta, asta din cauza prostiei lor nemărginite din pricina căreia își pierduse și ultima speranță de a mai crede în ei. Extraordinar lucru, încă mai rezistase presiunilor și vorbelor aruncate precum săgețile din arcurile indiene. Suporta destul de bine și asta îi determinau să găsească tot timpul ceva mai dur să-i ofere. La început, încercând să se înțeleagă, pe parcurs văzând un total dezinteres din partea lor, trebuia ca cineva să ia atitudine și să nu se facă de râs și în fața celor mai banale probleme ce puteau să fie îndepărtate pe cât posibil, dar asta prin unire și înțelegere reciprocă. Nu interesa pe nimeni nimic, nu le păsa decât de faptul că s-a găsi prostul care s-o rezolve și pe asta și ei să culeagă roadele. Întreba, gândea, făcea socoteli, stabilea anumite ordini, nu primea nici un răspuns, nenorocirea era că nu mai știa ce se întâmpla, unde dispăruse încrederea și comunicarea. Întrebarea e: “Au fost ele prezente vreodată?”, răspunsul pe măsură -“Nu.”
De ce a ajuns să se confrunte cu astfel de probleme și să fie acolo unde nu trebuie? Iresponsabilitate și simț organizatoric lipsit de orice fel de gândire logică. Chiar dacă nu vrea, se întâmplă.
Nu contează cât de strâmbă poate părea umbra omului...căci din diferite motive sursele de emisie a multor stări pot face ca aceasta să pară denaturată...dar dacă te ții drept....important este să lași la o parte deliberat totul, toate acele lucruri care denaturează de la esențe ...să reperăm ceea ce conduce la fundamental.