am venit să-ți cânt ultimul recviem Gudrun. îmi place să te văd la fel ca-n prima zi, sfioasă ca o eminesciancă convinsă ce erai, când sorbeai cuvintele și le coagulai în sentimente și trăiri; dar nu voi uita în special chipul de serafim căzut în propria melancolie de Novalis dement cu ochii tot timpul în lacrimi pastelate de soare.
ți-am iertat demult ieșirile fantasmagoreice rupte din basme cu strigoi când înjurai tot ce prindeai în cale și mai aruncai un scuipat pe caldarâm: primește-l Doamne și p-ăsta. ai vrut să fi liberă și ai fost, nimeni nu-ți va contesta vreodată acest lucru, în special în nopțile nedormite de la atâta cafea refăcută din zaț când urlai de la geam că nu mai poți răbda zbaterea asta inumană pentru toate târâturile ce vin să-ți oblojească ideile pe care ELE nu le puteau înțelege și încercau să te liniștească cu vorbe rupte din cărți scrise în cutii de beton.
mecanicismul gândirii abjecte ai zis că-ți repugnă și vroiai să rămâi la faza de glorie a romantismului german, cu al tău Holderlin și ceilalți, așa nebuni cum au ajuns într-un final, dar vai, Gudrun și tu ai pășit pe același drum ca și ei.
ultimul recviem al tău a fost demența iar eu am venit să ți-l cânt în puține cuvinte pe care alții le vor dizolva.