Port sute de aripi în pântecul dorințelor, cu fiecare zbor desfac din țiplă o nouă pereche de remigii și, la deschidere, scutur pe covor stropi mari de sânge și apă. O încordare puternică, o dezmorțire a carcasei și mă ridic întru înălțimi. Pâcla de albastru și abur, de solitudine și poezie, îmi mursecă porii. Dacă moartea e un lanț ce leagă viața de mântuire, atunci explozia ce-o cos în fiecare celulă a corpului meu, focul ce macină gândurile profane sunt discipolii fideli ai exitusului.
Tăcerea nu mai înseamnă nimic pentru cel care nu mai are nevoie de cuvinte, de idei, de fraze pentru a comunica universului simpla sa prezentă. Să nu mai ai nevoie de orgoliu, de vanitate, de afirmare, de mâinile mânjite cu sânge și totuși să respiri, să fii om, carne, trup, să crezi doar în iubire, în pasiunea neîndoielnică a femeii care-ți astupă singurătatea în splendoarea nopții, fără să vrea bani, să plângi ascultând vântul serii cum zburlește puful vrăbiuțelor cocoțațe în pântecul arboriilor mai mari decât orice ambiție umană, să stăpânești simplitatea acestor lucruri e adevărata fericire, adevărata mântuire.
Când poetul va fi capabil de a se lăsa condus în a scrie cea mai splendidă poezie iar apoi va ceda de bună voie să o rupă, uitată fiind pentru eternitate, când umilul cerșetor, redeșteptat de divinitate, va putea salva lumea de la pieire sacrificându-se pe sine, renuntând la posibile averi, știind că unica-i răsplată va fi doar lucirea din colțul ochilor și disprețul lumii nepăsătoare, care nu va știi niciodată cât de aproape de sfârșit a fost, atunci omul va putea cere cu sfială iertarea Domnului pentru păcate.
Cascade aprige de cugetare curg în izvorul lumii, iar la mal îngerul exilat spre a nota nefericirea din oameni, cu undița, culege din valuri peștii cei mai pricăjiți, deoarece sub solzii lor el știe că se află carnea cea mai fragedă, cea mai gustoasă. Am poposit și eu pe mal odată, priveam în buclele cristaline cum se unduiesc creaturile lipsite de nervul durerii bucurându-se de lamele solare ce le gâdila burțile. Majoritatea peștilor erau imenși, cu mustăți gigantice, întocmai ca niște lopeți ce sunt gata să scurme pământul, dar uitându-mă la bățul de trestie pricăjit am înțeles că nu e chip să scoți din apă asemenea splendide creaturi.
Zborurile mele sunt atât de scurte, mereu ajung până la cascase, însă de acolo trebuie să mă întorc deoarece aripile mele se consumă prea repede și dacă mai înaintez nu voi mai reveni înapoi, căzând în neantul ce spumegă sub tălpile mele. Întotdeauna am răgaz să culeg o floare din mâna Maicii Domnului, care mă așteaptă la marginea visului spunându-mi „du-i floarea asta bunicului!!”... Oh, cât de multă liniște regăsești în ochii ei negri, în mânuțele-i mici ce tremură ca niște flori de colț poposite în stânca cea mai neprielnică a muntelui. Cum poate să ofere atâta bucurie celui care cere ajutor, un suflet frânt de tristețea morții Fiului, nu voi înțelege niciodată?
Dar știu că va veni și clipa când dezlănțuirea sufletului meu va necugeta în a spinteca burta cascadelor încercând, precum alergătorul de la Maraton, să fug până în brațele Tatălui, unde, împăcat, să-i șoptesc, ghemuit în palmele Sale, că am venit să mor o Clipă!

(16-iul-2002)