Prin

Poem de "nu brublem"

Uneori
privesc prin ochii tăi
pământii
și îți sorb tristețile
fără să știi
de ce par
atât de departe...

Alteori
mă ascund sub pleoapa ta stângă
și pornesc o luptă
surdă
cu reclamele luminoase...

De fapt, vroiam doar să te rog
să ții de-acum ochii
deschiși
când mă săruți
cu sufletul...



Un poem care ar putea fi bun
Marea si de multe ori de netrecut capcana a poeziei este clișeul. Aproape că, în afara ignoranței nu cunosc mai mare dușman al versului decât clișeul.
Avem în față un poem a cărei construcție este interesantă și ar putea fi un bun poem dacă nu ar fi parazitat, conștient sau nu de câteva clișee. Astfel imagini frumoase, originale, de fapt în aceasta se află miracolul poeziei, în originalitatea creatoare care poate surprinde un lector având „ceva de acasă” - parca Degas spunea ca dacă un tablou cade în capul cuiva și sună a gol nu întotdeauna de vină este tabloul – spuneam deci că imaginile frumoase originale pot eșua în fața lectorului din cauza clișeelor nesesizate de autor, în febra creației și deci neeliminate.
Să exemplificăm. Poemul începe cu versurile: „Uneori / privesc prin ochii tăi” imagine frumoasă și originală. Clișeul comun „privesc în subliniez în ochii tăi” a fost spre binele poemului evitat. Iată însă că acestă imagine de început promițător este practic distrusă de ceea ce eu numesc „lest poetic” și anume explicația, determinarea de tip explicativ inutil și anume clișeul „pământii”. Cunoaștem expresii ca „avea o față pământie” , „s-a făcut pământiu” „privirea pământie” și altele, intrate de mult în uzul comun. Evident, teoretic, nici un cuvânt în principiu nu poate fi „mort poetic” atâta doar că se impune un context valorizator în care noul, creația, surprinzătorul, conotația, subiacența, etc. sa poată pune în valoare cuvântul respectiv. Nu este cazul pentru „pământii” în situația de mai sus. Poate ca act particular-comunicațional să fie adevărat ce ne spune autorul. Dar acesta nu intră în categoria „poem”. Ruperea de particular și transcenderea în vers este, telologic vorbind, misiunea și scopul „insondabilului laborator” care este poetul. Știu, cunosc senzația, este greu să „rupi” din tine, din adevărul tău dar dacă nu ai forța și luciditatea să o faci riști să pierzi esențialul, adică poezia. Ce frumos ar fi fost dacă poetul s-ar ar fi rezumat la versurile care reprezintă „materialul Domniei sale", din care am eliminat două cuvinte lest, „pământii” și „de” care parazitează textul până la a distruge efectul poetic.. Să le recitim în noua formă:

„ Uneori
privesc prin ochii tăi
și îți sorb tristețile
fără să știi,
ce par
atât de departe...”

Fără explicațiile terne și determinarea strict personală pe care cuvintele „lest” o induceau, versurile capătă altă anvergură, lasă o anumită inefabilitate să plutească asupra lor și devin cu adevărat poetice. Evident există subiectivitate în ceea ce spun, pot greși, nimeni nu este scutit de greșeală însă aduceți-mi ca argument fie și propria dumneavoastră subiectivitate că versurile se prezentau mai bine în faza inițială decât acum și sunt gata să renunț.
În partea a doua avem de asemenea de-a face cu un clișeu. Nu mai reiau demonstrația, la cerere o pot face, mă mărginesc numai să spun că aici cuvântul lest este „surdă” pe care bisturiul poetic auctorial nu a avut curajul să-l atingă spre neșansa poemului. Să recitim și aceste versuri în noua formă:

„Alteori
mă ascund sub pleoapa ta stângă
și pornesc o luptă
cu reclamele luminoase...”

Fără nefericitul cuvânt sintagmele „ mă ascund sub pleoapa ta stângă” și „lupta cu reclamele luminoase” sunt parcă eliberate, parcă lăsate să zboare. Totul este frumos, poetic, chiar dacă, pentru neavizati „reclamele luminoase” ar putea să para neadecvat.
Pentru partea a treia a poemului mă rezum numai la a-l cita în forma poetică după ce bisturiul critic și-a făcut datoria.
Astfel vă propun spre lectură poemul în forma sa esențială după mica intervenție chirurgicală:

„Uneori
privesc prin ochii tăi
și îți sorb tristețile
fără să știi,
ce par
atât de departe...

Alteori
mă ascund sub pleoapa ta stângă
și pornesc o luptă
cu reclamele luminoase...

De fapt, voiam doar să te rog
să ții ochii
deschiși
când mă săruți
cu sufletul...”

Ce ziceți, nu poate fi un poem valoros ? Citiți și comparați ! Dacă mă înșel trageți cu sete în pianist.

Ion Corbu Movileanu