Nici o femeie nu-și merită versurile...
Sterp suflet!
Prin geamul fumuriu al unei limuzine
Până și imaginea ta
Capătă o formă epocală.
-Ars est celare artem-
Chix.

Hei, caserolele cu gheață stau gata aliniate
Numai să le vină poetul
Să le devoreze la masa unde un prizonier
Își serbează visele.
Pe fereastra restaurantului
Necontenit se predau stropii de ploaie.
Dar nici o femeie
Nu-și merită versurile.
Cu anii
Carnea își pierde gustul
Și rima savoarea.
Leurre
În „Castelul destinelor încrucișate”;

Pe deasupra resturilor de pizza din farfurii,
Al cartofilor copți și a șervețelelor uzate,
Fumul mentolat de țigară
Se revarsă spre secțiunea nefumătorilor incognito.

Nota de plată?
11 mii de lei și patru ore.
Rest? Șaptezeci de ani.
Bacșiș? Prea puțin.

Igiena scriitorului în cauză e la fel ca
„Igiena asasinului”: manufacturată la Polirom.
Iar penița are aroma Pinot Noir-ului
Și, la fel, pătează
Cearceaful alb în loc să se consume
În interior, departe
De unde nici o femeie nu-și merită versurile.

„Chelner, încă un Ice-tea,
încă un pahar de vin,
încă o caserolă cu gheață...”

Agenda roșie și nouă își primește primele notițe,
Stiloul scuipă, și el, primele notițe,
Autorul se obosește de la primele notițe,
Totul într-o rapsodie română arhetipală.

Pe birou,
Delirul lui Trakl cheamă dintre coperte,
Ca o pirandă, lăutarul...

Dar,
Nici o femeie nu-și merită versurile
Într-o noapte de mai
-Cu asfaltul umed și duhnind a flori de tei-
Violată de pașii
Poeților întorși
În rana care i-a născut!

(27-mai-2003)