Nu stiu daca cineva isi poate imagina singuratatea absoluta. Infinitul acela care incepe imediat langa tine si nu-i vezi capatul... Necunoscutul care te inspaimanta, dar paradoxal te si atrage... Asa am fost eu. Vesnicii in care nu am stiut cine sunt si la poarta caror lumi bat, am ratacit prin mine cautandu-ma.
Si apoi, intr-o zi care nu anunta nimic deosebit (pana si horoscopul de la Europa FM suna anost), o alta singuratate m-a privit. Si dupa cateva clipe in care s-au scurs ere, ne-am recunoscut. Si ne-am iubit.
Imi este mereu dor de iubitul meu. Periuta de dinti, mirosul tricoului albastru care i-a ramas mic, zecile de facturi pe care le pastreaza cu sfintenie, toate acestea imi amintesc de el si ma ocrotesc in casa atunci cand este departe.
Peste ani va dispare pasiunea aceasta nebuna care ma face sa bat cu piciorul in pamant si sa-i strig "vino acasa!". Dar va ramane increderea, prietenia, dragostea in forma ei pura. Va ramane clipa acea cand ne-am privit pentru prima data si ne-am amintit ca suntem o singura fiinta. Il voi iubi pana la moarte. Si dupa aceea.