Bătrânul cu oase de sticlă se trezise și in dimineața asta. Își adună puterile răspândite prin camera prost luminată și le înnodă. Nu putea ieși gol în stradă. Nu dimineața. Se gândea la culoarul lung ce ducea spre ieșire, culoar pe care în fiecare săptămâna cu lună plină Amelie îi ordona amintirile. Cu siguranță prima lui amintire va fi undeva aproape de prag. Prima lui amintire îl făcea să zâmbească de fiecare dată. Probabil ăsta era motivul pentru care Amelie o așeza aproape de ieșire. Era un nume. Numele dulce al fetiței sale niciodată născute.
Intrase pe fereastra într-o dimineață și se așezase cuminte pe marginea leagănului său. Nu a plâns nici când l-a strâns în pumnul lui micuț. O vreme l-a ascuns în păr apoi l-a ținut lipit de cerul gurii. Era dulce și îi amintea de gustul mamei sale. L-a pierdut în dimineața în care a pierdut-o pe Preafrumoasa.
Asta s-a întâmplat mult mai târziu. Cu o seară înainte Ea îi cântase și adormise târziu aruncându-și neglijent claviatura peste doi nori năuciți. Dimineață s-a trezit zâmbind și a văzut Numele dormind liniștit pe pântecul ei. Visase. Sau nu. Pe vârful degetelor încă mai rămăsese puțin Rahmaninov pe care s-a apucat să-l întindă tandru între mi și la. a greșit și trei note joase au căzut grele în spuma uitată de reflux. Preafrumoasa, pe jumătate adormită, a alunecat pe notele grele și s-a dizolvat în spuma albastră odată cu Numele. Amelie așeza cele trei note întotdeauna departe de Nume. Uneori la răsărit, alteori la apus. Câteva zile mai târziu a fost acuzat de dispariția Preafrumoasei. I-au fost amputate aripile de libelul. I-au înapoiat totuși articulațiile pe care le-a folosit ca balamale pentru locuința sa. Dintre toate locuințele pe care le construise a sa era singura utilizabilă. Și asta numai datorită articulațiilor. Restul erau perfecte sfere transparente zidite din cărămizi de lut, perfect ergonomice dar care sufereau din lipsa unui prag peste care mirele să-și poată trece preaiubita mireasă.
Învățase să zidească de la un sculptor caucazian pe care-l întâlnise în vremea surghiunului. Apoi furase darul acestuia de a însufleți zidirea sa. Îl furase în dimineața în care găsise Numele împachetat cu grijă într-o sticlă care valsa aproape de țărm. A dat viața Numelui numai atât cât să-i povestească despre aripile lui de libelul și despre cântecul Preafrumoasei. Și Numele se făcea tot mai palid, până când a rămas doar o fotografie voalată, cea pe care Amelie o așeza de fiecare dată cu grija aproape de ieșire.
Încă mai avea darul ascuns cu grija undeva între plămân și stern în așteptarea zilei când va visa o poveste destul de frumoasă pentru ca Numele să clipească și să-și țipe viața.
Astăzi era iar miercuri din întâmplare și trebuia să străbată culoarul lung.