Sunt atat de invidioasa!!! De unde au alti oameni atatea aripi, atatea plutiri, atatea lacrimi, de nu se consuma indiferent de cate ori ar scrie despre ele? Eu n-am atatea, si de-asta ma simt invidioasa. As vrea sa pot scrie si eu exact despre aceeasi aripa din 1000 de alte unghiuri, numai ca la mine dupa ce folosesc odata cuvintele pentru a povesti un gand, ele se destrama, se uzeaza, si parca nu-mi vine sa mai scriu despre acelasi gand iar si iar. Mai ales ca la mine gandurile vin si pleaca dupa cum vor ele, intra si ies ca dintr-un saloon plin de fum, cu fete cu jartiere rosii servind la mese si cu ingerashi de ipsos dati cu bronz pe la colturi.
Si ma enerveaza lipsa asta de cuvinte, dom'le. Pai de ce sa descriu toate starile care implica imponderabilitatea zambetului meu interior ca "plutire". De exemplu pot spune:" Ete ca plutesc, na!" si asta sa insemne ca privindu-te am ramas o clipa suspendata, am simtit cum trupul meu nu mai are greutate, ca sarutandu-te m-a trecut un fior pana in varful degetului mic de la picior, si ca atunci cand sunt langa tine fiecare celula de-a mea se ridica desenand spirale roz.
De-aia sunt invidioasa, ca eu nu stiu sa scriu asa frumos ca altii, cu aliniat ( era sa zic alienat), cu rima la sfarsit, sau fara rima la sfarsit dar cu aripa si plutire si petale scuturate peste suflet.