Am inceput sa te iubesc la inceputul verii, cind invadarea luminii a coincis cu briza razvratita a marii, dar atunci m-ai gonit de sub acoperisul sufletului, cu o cruzime de calau infometat de singe... Iar eu am plecat de sub lama securii, ca sa pot, alungata in exil, sa continuu sa sper! Despletita de pe degetele tale, m-am incastrat, firimitura cu firimitura, in lemnul parfumat al patului, te-am invadat in miezul noptii cu gindul, ti-am dat cosmaruri si te-am trezit din ora in ora ca sa-ti aduc aminte ca exist. Si tu ai stiut ca din acel moment nu vei mai fi acelasi, nu-ti vei mai gasi linistea somnului si nici seninatatea intunericului, ca un puscarias ce e nevoit sa doarma 20 de ani cu lumina aprinsa, bintuit de fantoma realitatilor inca netraite!
Am continuat sa te iubesc in miezul verii, prin pulberea aurie a firescului asternut peste departare. Mi-am pus amprenta peste drumul ce duce spre usa mea si te-am asteptat infrigurata sa iti aduci aminte ca trebuie sa-mi vii, ca insetatul dupa apa! Si eu ti-am udat buzele, doar atit cit sa nu-ti ostoiesti setea niciodata.
Sfirsitul verii mi te-a aruncat in toamna, cu aceasi dragoste pierduta si colturoasa, neslefuita, neindeplinibila, monument nescos la iveala din blocul de piatra neprelucrat. Si mi-e teama ca iarna va gasi aceasi dementa incopciata in haine de piatra, caci inca te sper, neclintita, ca securea ce a vrut odata sa-mi reteze sufletul...