Rădăcinile mele se trag din câmpia destul de capricioasă a Bărăganului. Se spune că oamenii de la câmpie sunt mai răii, mai închișii în ei. Arșița verii și gerul iernii mușcă nemilos din sufletul lor, fiecare amenință recoltele de care depinde hrana lor peste an.

Părinții mei s-au întâlnit într-un orășel tot la câmpie. Fiind tineri când am apărut eu, bunicii au zis că s-ar bucura nespus dacă nepoțica lor ar sta și pe la ei și asa ar putea și ei să-si facă un viitor și să se mai bucure de tinerețe. Bunicii mă luau pe rând ca nimeni să nu se supere.
Bunicii mei erau fii de țărani născuți și ei la câmpie. Unii erau țărani ce munceau din greu pământul altora, ceilalți erau chiaburi (cum am învățat la istorie), defapt tot țărani care aveau și ei o gospodărie mai răsărită.
Unul din bunici a mers cu războiul până în munții Tatra, altul a fost soldat în garda regelui Mihai. Amândoi îmi povesteau cu mândrie și lacrimi în ochii isprăvile lor din tinerețe.
Bunicile știau în schimb povești grozave. Una dintre ele știa niște povești de groază teribile: marlaucile, ielele, balauri cu flăcari pe nări îmi bântuiau noaptea visurile. Cealaltă îmi șoptea seara la culcare povești de dragoste ale fetelor din sat știute de la mama ei, de la bunica ei, de la mătuși mai guralive.
Copilăria mea a fost una fericită! O copilărie plină de povești, jocuri care mai de care mai trăznite, animale dragi mie, dragostea bunicilor și a părinților.
Îmi aduc aminte și de mâncărurile simple, țărănești și de păhărelul de vin care însoțea fiecare masă. Îmi aduc aminte de ciulamaua cu mămăliguță aurie, de turta din vatră, de borșul cu găină bătrână, de baclavaua dulce, de plăcintele de mere, de dovleac, de compoturi dulci, de caise, de cireșe, dulcețuri de gutui, trandafiri, zmeură și alte trufandale. De nopțile în care stăteam la gura cazanului de țuică și aveam ceșcuța mea să gust țuica fierbinte și dulce.
O soră a bunicii lucra la CAP la vaci și în fiecare zi îmi aducea lapte proaspăt muls cu mâinile ei. Mereu îmi turna o cană de lapte crud (așa îmi plăcea) și îmi dădea să beau “să cresc mare și sănătoasă. Peste timp când mergeam la țară în vizită venea și îmi zicea: “Fă! Vină să mă pupi, că ți-am adus lapte să bei când erai de-o palmă, că la voi la oraș era sărăcie mare și laptele nu era bun!” O pupam pe obrajii arși de soare și vântul de la câmp. Deși nu mai lucra de mult la CAP parcă tot a vaci mirosea (sau era doar în amintirea mea).

La ceilalți bunici aveam un cotoi tărcat portocaliu, eram de nedespărțit. Bunica m-a întrebat într-o zi: “Auzi, pe mine mă iubești la fel de mult ca pe Scumpi? O să mă plângi când o să mor ?” Râdeam și ziceam că da, dar nu am crezut-o niciodată când zicea că odată și odata o să moară. Am plâns-o, și pe rând pe toți. Am plâns și copilăria mea care a murit odată cu ei...