agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 11744 .



amurgul gândurilor - 3
personals [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Emil_Cioran ]

2004-03-01  | [This text should be read in romana]    |  Submited by Bogdan Gagu




Ce i un artist? Un om care știe tot — fără să și dea seama. Un filozof? Un om care și dă seama, dar nu știe nimic.
În artă se poate orice; în filozofie... Dar ea nu i decît deficiența instinctului creator în folosul reflexiei.

Nonfilozofie: ideile se sufocă de sentiment.

Bolile sînt indiscreții de eternitate ale cărnii.

De cîte ori mă ispitește amețeala, îmi pare că îngerii și au rupt aripile din tării ca să mi facă vînt din lume.

Ce rană mi s a deschis, ca o primăvară neagră, și mi înverzește simțurile cu muguri funebri? Ce înger, cu ce arme, mi a însîngerat seva? Sau Dumnezeu mi a întors blestemele?
Orice ocară la adresa Lui se întoarce împotriva celui ce a spus o. Căci distrugîndu L, ți ai tăiat creanga de sub picioare. Ai zdruncinat tăriile; ți ai zdruncinat tăria.

Ura împotriva lui Dumnezeu pleacă din scîrba de tine însuți. Îl ucizi pentru a ți masca prăbușirea.
Rostul omului este să preia suferința lui Dumnezeu. Cel puțin de la creștinism încoace.

Religios e acel ce se poate lipsi de credință, dar nu de Dumnezeu.

Pentru ce mîinile nu se întind spre rugăciune, mîinile de muritori, ca să mi sprijin pe ele mîhnirea drăcească și spaima asasină? Și pietrele, de ce nu mi suspină groaza și oboseala spre un cer înlemnit de propria lui lipsă? Iar tu, Natură, ce plînsuri mai aștepți de nu te răzvrătești cu rugi și cu blesteme? Și voi, obiecte fără suflet, de ce nu urlați soarta vrăjmașă a sufletului? Sau vreți să moară rostogolindu se pe voi, pe voi care nu cunoașteți frica de a deveni obiect? Și nici o stîncă nu zboară spre bolți ca să ți cerșească îndurarea!
Pe vremuri, lucrurile se rugau pentru muritori și mările deveneau furioase pentr un suflet. Azi, toate mor și stelele nu mai cad în mări și mările nu se mai reped spre stele. Doar sufletul îți mai înalță agonia spre întinderi învinse și spre leacurile morții.

În ultima etapă a spaimei, îți vine să ți ceri scuze de la trecători, de la arbori, de la case, de la ape și de la tot ce a murit și n a murit.
Cea din urmă despărțire, cel din urmă sărut dat acestui univers, mai mort decît un mort iubit.
Mă va scuza cineva c am fost? De aș avea genunchi ca Alpii, să mi cer iertare oamenilor și depărtărilor!

Cine n a avut sentimentul că pentru el toată lumea ar trebui să se omoare și că el ar trebui să se omoare pentru toată lumea — acela n a trăit niciodată.
Eroismul consistă în a voi să mori, dar și în a voi să trăiești atunci cînd fiecare zi te apasă mai rău ca o eternitate. Cine n a suferit de insuportabilul vieții n a trăit niciodată.

Cu ultimele picături de sînge, melancolia va descrie un semn de întrebare pe o inimă palidă. Căci la ce ar mai îngropa o inimă subterană?

Cînd porți pe umeri toate Judecățile din Urmă...

Luciditatea este un vaccin contra vieții.

Trebuie să fi încercat multă vreme dorința de a muri, ca să cunoști dezgustul de moarte. Sătul de patima sfîrșitului, ajungi la antipodul fricii de a te stinge. Deși moartea, ca și Dumnezeu, dispune de prestigiul infinitului, ea nu reușește, precum nici El, să împiedice chinul sațietății sau să îndulcească povara excesului și exasperarea intimității prelungi. De n am fi plicitisiți de infinit, ar mai exista oare viață? Ce vitalitate secretă ne separă de absolut?

Doar sîngele meu mai pătează paloarea lui Dumnezeu... (Îmi vei ierta Tu stropii întristării și ai nebuniei?)

Sînt dureri de care nu m ar putea consola decît dispariția cerului.

În nopți infinite, timpul se urcă în oase și nefericirea muzează în vine. Și nici un somn nu oprește igrasia temporală și nici o auroră nu mblînzește fermentarea chinului.
„Sufletul“ își extrage vitalitatea din patimi ce clocotesc dureros, iar „inima“ e un sînge năpăstuit. Gustul morții să nu fie o sete de cruzime și pe care, din decență, ne o satisfacem asupra noastră? Nu vrem să murim pentru a nu omorî?
„Profunzimea“ e o cruzime secretă.

Te întrebi de ce un bețiv înțelege mai mult? Fiindcă beția i suferință.
De ce un nebun vede mai mult? Fiindcă nebunia i suferință.
De ce un singuratic simte mai mult? Fiindcă singurătatea i suferință.
Și de ce suferința știe totul? Fiindcă i Spirit.
Defectele, viciile, păcatele nu ne descoperă laturi ascunse ale firii prin fulgerările de plăcere, ci prin sfîșierea cărnii și a duhului, prin revelațiile negațiilor. Căci tot ce i negativ e ispășire și ca atare cunoaștere. O ființă care ar ști totul ar fi un fluviu de sînge. Dumnezeu, dispunînd de prea multă durere, nu mai aparține timpului. El e o hemoragie pe dimensiunea eternității. Însîngerarea lui începe din întîia clipă fugară din Neant.
Cel ce ridică viața cuiva este mînat de o furie patologică a cunoașterii, chiar dacă motive meschine îi ascund mobilul secret. Criminalului i se dezvăluie taine ce nouă ne rămîn străine. De aceea le plătește el așa de scump. Unul din motivele pentru care societatea execută pe asasin este acela de a nu i acorda satisfacțiile unui infinit al remușcării. A l lăsa în viață este a i acorda libertatea de a ne întrece. Adîncimile răului conferă o superioritate iritantă. Se prea poate ca oamenii să fi adorat pe Dumnezeu din gelozie pe Diavol.

În străfulgerarea cosmică a conștiinței, cerul se risipește n melodie, urmat de munți, de arbori și de ape. Și înfricat de absolutul clipei, Recviemul sufletului este un naufragiu și o aureolă.

Nu e ca și cum o negură din altă lume ne ar visa viața?
Depănarea lăuntrică a morții este ceață ridicată la principiu metafizic.
O catedrală e maximum de sensibil al ceții. Negură solidificată.

Există în om o dorință tainică de remușcare, ce precede Răul, ce l creează. Fărădelegea, viciul sau crima izvorăsc din frămîntarea ei ascunsă. Odată actul consumat, ea apare în conștiință clar și definit, pierzîndu și din dulceața virtualității.
Aroma remușcării ne mînă spre rău, ca un dor de alte făgașuri.

Un suflet care are spațiu pentru Dumnezeu trebuie să aibă pentru orice. — Să nu plece de aici nevoia de a ne mărturisi unui credincios ultimele neliniști și tulburări? Ce ne face să credem că el nu poate să nu ne înțeleagă? Ca și cum credința n Dumnezeu ar fi un viciu dinlăuntrul căruia totul ne poate fi scuzat sau un abuz față de care totul e legitimat. Sau că, prin Dumnezeu nemaiaparținînd pămîntului, orice crimă în lume ne poate fi iertată.
Unui credincios nimic nu trebuie să i scape: scîrba, deznădejdea, moartea.
Oamenii cad spre cer; căci Dumnezeu e un abis privit de jos.

Revelația subită: a ști tot și fiorul care i urmează: a nu mai ști încotro. Deodată, gîndurile au despletit universul și ochii s au oprit în zăcămintele firii.
Timpul și a pierdut respirația. Atunci, cum ai măsura vîrtejul luminii ce te inundă? El pare a dura cam cît absența absolută a unei secunde.
După astfel de străfulgerări cunoașterea e inutilă, spiritul se supraviețuiește, iar Dumnezeu devine vacant de divinitate.

Cînd ai dilatat viața la infinit, voința de a te distruge emană dintr o senzație dureroasă de plinătate. Căci nu lîncezești în dorul muririi decît întinzîndu ți ființa dincolo de spațiul ei.
Negația vieții din plenitudine este o stare extatică. Niciodată nu ne stingem din vid, ci din preaplin.
Un moment absolut răscumpără golul tuturor zilelor; o clipă reabilitează o viață. Orgasmul spiritului este scuza supremă a existenței. Așa îți pierzi de fericire mințile în Dumnezeu.

Mîinile palide sînt un leagăn în care îți suspini viața. Femeile nu ni le ntind decît ca să plîngem în ele.

Ceața e neurastenia aerului.

Acele glasuri din afunduri, pentru care ți ar trebui accentul unui Iov asasin...
Ce înger nebun cerșește cu flașneta pe la o inimă fără porți? — Sau m am dezlipit din suferința lui Dumnezeu?

În fericirea și nefericirea în dragoste, cerul, de ar fi de gheață, n ar putea domoli beția răzvrătită a sîngelui. Moartea l încălzește și mai tare și mirajul viețuirii se nfiripă din aburii ei funebri.

Toate apele au culoarea înecului.
În azurul timid al dimineților, paloarea atîtor femei, ce le ai iubit sau nu, ți se oferă ca un pustiu înflorit gustului mortal de nesfîrșire.
De ce în umbra lor infinitul ne pare aproape? Fiindcă în preajma femeii nu mai există timp. Și tulburarea noastră crește, din cauză că atingem în lume o stare care depășește lumea.
Iubirea este o aparență intemporală; căci nu se suspendă devenirea în mijlocul vieții? Sînt îmbrățișări, în care timpul e mai absent decît într un astru mort.
Dragostea fiind o întîlnire dureroasă și paradoxală a fericirii cu disperarea, el e prea neîncăpător excesului ei inuman. De aceea, de cîte ori te trezești din iubire, pare că ți a putrezit timpul prin nu mai știu ce inimă.

Ceea ce face păcatul superior virtuții este un plus de suferință și de singurătate, pe care nu l întîlnim în „conștiința împăcată“ și nici în „fapta bună“.
În sine, el e un act de individualizare, prin care te separi de ceva: de un om, de oameni sau de tot. A fi singur e o stare difuză de păcătuire. Din ea izvorăște nevoia de Dumnezeu, din frica de sine însuși. Virtuțile nu servesc cerul.

După ce ai gustat înșelăciunile vieții, decepțiile se întind blînd ca untdelemnul și ființa se îmbracă în splendorile evanescenței.
...Și atunci regreți de a nu fi cunoscut mai multe iluzii pentru a te legăna în amarul absenței lor.

Fără sentimentul morții, oamenii sînt copii — dar cu el, ce mai sînt?
Cînd știi ce i sfîrșirea, a fi nu mai are parfumul firii. Căci moartea fură melodia vieții. Și din amîndouă nu mai rămîne decît un dezastru nocturn și muzical.
Cînd ai cunoscut amărăciunile și dulceața lor, îți pare rău că n ai decît o inimă de sfărîmat.

Oare de cînd s au mutat deșerturile în sîngele omului? Și schimnicii de cînd țipă n el rugile spre înălțimi? Cît se vor mai boci întinderile în unduirea lui otrăvită? Și cînd va înceta înecul oropsiților în valurile lăuntrice ale muririi?
Doamne! singurul tău martir: sîngele omului.

Dacă moartea n ar întrerupe consolările dorului de a muri...
Dar vieții lipsindu i infinitul, cum am putea muri fără capăt?

Omul, scîrbit de sine însuși, devine un lunatic care și caută pieirea în pustiurile lui Dumnezeu.

De nu ți pare că ești autorul norilor ce împînzesc cerul, la ce mai vorbești de plictiseală? Și de nu simți cum cerul se plictisește în tine, la ce mai privești spre Dumnezeu?

Sînt vulgare acele fericiri care nu ți trezesc dorința de a muri. Cînd însă universul devine o spumă de irealitate și extaz, și cerul se topește în căldura inimii, de curge azurul pe spațiul ei înnebunit de imensitate — atunci vocile sfîrșirii emană din gîlgîirile plinătății. Și fericirea devine tot atît de vastă cît nefericirea.
Infinitul trebuie să fie culoarea fiecărei clipe și, fiindcă prin viață nu l pot onora decît prin crize, ridică mă, Moarte, la prestigiul lui neîntrerupt și îmbracă mă în insomnia nesfîrșirii! Avea voi lacrimi pentru tot ce n am murit?

Dragostea e singurul mod fecund de a te înșela în cadrul absolutului. De aceea, în iubire nu poți fi aproape de Dumnezeu decît prin toate iluziile vieții.
Cel ce s a molipsit de eternitate nu mai poate lua parte la istorie decît prin voința de autodistrugere. Căci, între semeni, nu ești creator decît pe propria ruină.
Omul e singura ființă care s a dezmorțit din beția timpului. Și toată străduința lui este să reintre în el, să redevină timp.
Privilegiul izolării în natură derivă din ruptura conștiinței de devenire. Doar mergînd alături de timp omul e om. De aceea, de cîte ori se plictisește de condiția lui, clipele nu par destul de fluide și nici destul de adînci setei lui de scufundare.

Cînd mintea ți se ndreaptă înspre Dumnezeu, de lume te mai leagă doar dorința de a nu mai fi în ea.

Senzația de bătrînețe eternă: a purta timpul în spate de la întîia lui clipă... Omul stă drept numai pentru a și ascunde lui însuși cît este de gîrbovit înlăuntru.
Plictiseala: a nu mai avea cumpăt în timp.

Inima e locul în care noaptea se ntîlnește cu dorința de a muri, spre a se întrece n nesfîrșire...

Nici mările, nici cerul, nici Dumnezeu și nici lumea toată nu sînt un univers. Numai irealitatea muzicii...

Uitarea tămăduiește pe toți, afară de acei ce au conștiința conștiinței lor, fenomen de luciditate care te așază paralel spiritului, într o ultimă dedublare.

În marea divină, arhipelagul uman nu mai așteaptă decît fluxul fatal care să l înece.
Prin orgoliu ești legat peninsular de Dumnezeu; îi aparții și nu i aparții. Ai vrea să fugi din El, deși ești parte a Lui.
Elementele unei geografii cerești...

Un singur lucru dureros există în tristețe: imposibilitatea de a fi superficial.

A fi mai „leneș“ ca un sfînt...

Patima muririi răsare din tot ce n ai iubit și crește cu tot ce iubești, încît se prelungește cu aceeași căldură în gîndurile vrăjmașe, ca și n cele plăcute vieții. Ea te cuprinde n plină stradă, în zori, în după amieze și n nopți, treaz sau ațipit, între oameni și departe de ei, în speranțe și în absența lor. Fiorurile ei — asemenea unei ascetice îmbrățișări — te topesc lăuntric într un extaz neîmplinit, ascultînd murmurul zadarnic al ondulațiilor sîngelui și șoaptele nostalgice ale anotimpurilor interioare.
Și de mi aș stoarce din suflet o icoană a Raiului, ea ar destăinui o lume în care florile se nchid și se deschid în dorința de a muri. Și n care aș fi smerit grădinar al agoniei lor.

Sînt ființe pe care le trăim atît de intens în noi, încît existența lor exterioară devine superfluă și reîntîlnirea lor o penibilă surpriză. A viețui este o indecență din partea celui adorat. El trebuie să ispășească irevocabil greul pe care altul l a luat, trăindu l. Așa se explică de ce nu există ratați mai mari decît eroii virtuali și femeile adorate. Căci prin moarte nu devin mai mult cei ce iubesc, ci cei iubiți.

Faptul de a fi om este atît de important și atît de nul, încît nu poate fi suportat decît prin imensa nemîngîiere închisă în această hotărîre. Să respiri în sentimentul că i mai revelator a fi om decît Dumnezeu, că i dureros de semnificativ acest fiind și nefiind al soartei omenești, și totuși să te zdrobească marginile vizibile ale unei drame aparent incomensurabile!
De ce rătăcirea umană e mai sfîșietoare decît cea divină? De ce Dumnezeu pare a avea toate actele în regulă și omul, nici unul? Nu fiindcă acesta din urmă, fiind un golan între pămînt și cer, riscă și suferă mai mult decît Cel așezat în confortul Absolutului?

Ce să mai cauți printre muritori, cînd tu cînți din orgă și ei din fluier?

Flautul îmi poartă părerile de rău spre toate femeile pe care le am născocit în bănuiala nostalgică a altor lumi. Și tot el îmi descoperă o existență ce se sfarmă de toate clipele...

Are cineva dreptul să și asculte pînă la capăt îngînările șoaptelor lăuntrice?
Cînd ne apropiem de ultimele noastre voci este ca o autodistrugere în cer..., o stare de sfințenie…

Aș vrea să mor, dar de atîta moarte nu mai am loc.
Într un univers în flăcări, întunericul ar recurge la adăpostul sigur al inimii.

Cînd abuzezi de tinerețe, din om te pomenești poet. — Cum poți să nu fii nici unul, nici altul? — Vorbind în proză despre moarte.

Surprins în plină zi de groaza delicioasă a amețelii, cui să i o atribui: stomacului ori cerului? Sau anemiei, așezată între ele, la mijlocul de drum al deficiențelor?
Ești trist cînd nu mai ai distanță de sîngele tău; din lipsurile lui emană parfumul metafizic al Nimicului.
Greutatea unui adevăr se măsoară exclusiv după suferința pe care o ascunde. Cît ai pătimit pentru o idee este singurul criteriu al vitalității ei.
„Valorile“ trăiesc prin chinul din care s au născut; acesta odată epuizat, ele își pierd eficiența, transformîndu se în forme goale, în obiecte de studiu, mișcîndu se în prezent ca trecut. Ce nu mai e suferință devine iremediabil istorie. Astfel se dovedește, încă o dată, că viața nu și atinge actualitatea ei supremă decît în durere.

Orizontul funebru al culorilor, al sunetelor și al gîndurilor ne scaldă într un infinit zilnic. În lumina lui solemnă, plină de un sfîrșit vast, orice am face la suprafața noastră se adîncește într o gravitate incurabilă, într atît că și clipitul din ochi devine un reflex al Absolutului. Și nu noi ne deschidem privirile spre lume, ci ea se deschide în privirile noastre.

Nostalgia morții ridică întreg universul la rangul muzicii.

Isus a fost prea puțin poet ca să cunoască voluptatea morții. Există însă preludii de orgă care ne arată că Dumnezeu nu i așa de străin de ea precum eram înclinați a crede; și fugi care nu tălmăcesc decît graba acelei voluptăți.
Sînt muzicieni — ca Chopin — care n au legături cu moartea decît prin melancolie. Dar cînd te afli înlăuntrul ei, mai ai nevoie de vreo mijlocire? Atunci melancolia e mai repede sentimentul ce ni l inspiră moartea pentru a ne lega de viață prin regrete...

Prestigiul de mister delicat al Orientului derivă din adîncirea în două lucruri la care noi participăm doar literar: florile și renunțarea.
Europenii n au importat numai semințe pentru această lume, ci și pentru cealaltă.

Nimic nu este mai puțin francez ca feeria. Un popor inteligent, ironic și lucid și care nu și permite să confunde viața cu paradisul, nici atunci cînd o cere uzul legitim al amăgirii.
Feeria e cea mai mîngîietoare soluție împotriva păcatului. Popoarele nordice n au inventat o oare pentru a scăpa de gustul amar al acestuia? Și nu e feeria o formă de utopie cu elemente religioase, dar împotriva religiei? (— paradox definind orice utopie).
Traducînd în aproximațiile imanenței o nostalgie a paradisului, feeria nu poate fi gustată de cei ce nu cunosc această nostalgie.

În clipele n care ochii se ațintesc subit și violent spre cer, toate stîncile munților nu i ar putea zdrobi...

Este atîta onomatopee în Wagner! Natura fiind inima.

Marea răsfrînge mai repede lenevia noastră decît cerul. Ce plăcut ne lăsăm lingușiți de întinderile ei!
Nimic nu i mai penibil unui om harnic decît infinitul. Unui leneș e singura mîngîiere.
Dacă lumea ar avea margini, cum m aș consola că n am fost primar?

Introspecțiile sînt exerciții provizorii la un necrolog.

„Inima“ devine simbol pentru univers în mistică și în nefericire. Frecvența ei în vocabularul cuiva indică pînă unde acea ființă se poate dispensa de lume. Cînd totul te rănește, însîngerările iau locul acelui tot. Și astfel, rănile inimii înlocuiesc cerul și pămîntul.

Singurătatea te transformă într un Cristofor Columb navigînd spre continentul propriei inimi.
Cîte catarge nu ți cresc în sînge, cînd de lume te leagă numai mările! Pe fiecare clipă m aș îmbarca spre apusurile Timpului.

Un zîmbet inepuizabil, pe spațiul unei lacrimi...

Lenevia mi se urcă pînă la cer. Și petrec o vacanță eternă în adăpostul pleoapei divine...
Oare Dumnezeu face cît Marea? De ce, cînd sînt bătut de valuri, teologia mi se pare o știință a aparențelor?
Marea — vastă enciclopedie a nimicirii — e mai cuprinzătoare decît cerul — biet manual de Absolut.

Gîndurile periculoase sînt precedate de o slăbiciune fizică. Discreția corpului în fața a tot ce i nelume.

Filozofia neavînd organ pentru frumusețile morții, am luat o cu toții înspre poezie...
Dumnezeu n a avut nevoie să ne trimită călăi, sînt doar atîtea nopți fără lacrimi... În zorile vieții tremură umbrele morții. Nu i lumina o halucinație a nopții?

Între mine și oameni se interpun mările în care m am scufundat prin gînd. Tot așa, între mine și Dumnezeu, cerurile sub care n am murit.

Este atîta risipă de suflet în parfumuri, încît florile par nerăbdătoare de a și da duhul în Paradis. Și cînd oamenii vor pierde icoana acestuia, îl vor reconstitui ațipind în inima unui parfum sau potolindu și simțurile într o privire mărită de melancolie.
După ce Adam a distrus rosturile fericirii, Raiul s a pitulat în ochii Evei.

Tot ce nu izvorăște din prospețimea mîhnirii e de mîna a doua. Cine știe dacă nu ne gîndim la moarte ca să salvăm onoarea vieții!

În secolul al XVIII lea francez nu s a spus nici o banalitate. Franța a considerat de altfel totdeauna prostia ca un viciu, lipsa de spirit ca o imoralitate. O țară în care nu poți crede în ceva decît nihilist... Saloanele au fost grădini de îndoieli. Și femeile, bolnave de deșteptăciune, suspinînd în săruturi sceptice... Cine va înțelege paradoxul acestui popor care, abuzînd de luciditate, nu s a săturat de dragoste? Ce căi va fi descoperit el înspre erotică, din deșertul amărăciunii și al logicii? Și ce l o fi mînat, nativ, spre lipsa de naivitate? În Franța existat a vreodată vreun copil?

În muzică, francezii n au creat mare lucru, fiindcă au iubit prea mult perfecțiunea în lume. Și apoi, inteligența e ruina infinitului și deci a muzicii...
Sînt priviri menite parcă să ne consoleze de toate melodiile pe care nu le am auzit...

Cînd vrei să te reîntorci în Dumnezeu, îngheață lumina dintre tine și el. Omul suferă de o primăvară a întunericului.

În tristețe, totul devine suflet.

Cerul, trecînd în înserări de la albastru la cenușiu, ilustrează în mare doliul incomplet al minții.
Nebunia i un gust cenușiu al rațiunii.

Pentru a fi fericit de singurătate, îți trebuie preocuparea constantă a unei obsesii sau a unei boli. Dar în simțurile mărite n vid de plictiseală și în spiritul golit de lume, izolarea devine apăsătoare și searbădă — și zilele par absurde ca un sicriu spînzurat de un cireș înflorit.

Plictiseala e senzația bolnăvicios de clară a timpului ce te așteaptă, în care trebuie să trăiești și cu care n ai ce să faci.
Încerci zadarnic să te înșeli, dar soarele l întinde, noaptea l îngroașă, și crește, crește ca un untdelemn ce zgîrîie pe luciul temerii tale.
De unde au clipele atîta greutate? Cum de nu adorm ele în vecinătatea oboselii noastre? Și omului, cînd îi va răpi Dumnezeu timpul?

De ai fost o singură dată trist fără motiv, ai fost toată viața fără să o știi.

Curios cum căutăm să uităm prin dragoste ceea ce nu putem prin toate albastrurile cerului și toate mitologiile sufletului. Dar doi sîni nu ne pot ascunde adevărul, deși ne țin mai cald decît luminile îndepărtate ale lui Dumnezeu.
Nici o lume nu ne oferă din plin înșelăciunile viețuirii; doar teama trezirii din ele se schimbă în tărie de la una la alta.

Văzut am toate lucrurile ce sînt — și m am retras pe extremitățile inimii...

În plînsul ceasurilor tulburi parcă aud ființele ce le am ucis în vis...

Nu mai găsești odihnă pe pămînt decît în ochii care nu l au zărit. M aș vrea îmbălsămat în toate privirile fără lume.
Deasupra fiecărui gînd se boltește un cer.

Dumnezeu e moștenitorul acelora ce au murit în El. Astfel te desparți ușor de tine și de lume, lăsîndu L să continue firul atîtor mîhniri și părăsiri.

Se prea poate ca oamenii să nu fi fost alungați din Rai, se prea poate să fi fost totdeauna aici. Izvorînd din cunoaștere, bănuiala aceasta m a făcut să i fug. Cum să mai respiri în umbra unei ființe ce nu suferă de amintiri cerești?
Așa ajungi să ți stîmperi întristarea în altă parte și să uiți cu scîrbă de unde pleacă omul.

Orice clipă îmi pare o repetiție la Judecata din Urmă și orice loc în lume, o margine a lumii.

E ratat acel ce nu cunoaște ispita. Prin ea trăiești; prin ea te afli înlăuntrul vieții.
Cînd ai isprăvit cu lumea, ispitele cerești te înlănțuie ca o probă a unei ultime rezerve de vitalitate. Cu Dumnezeu eșuăm ratarea înscrisă în excesul de mîhniri.
Și cînd acestea ne usucă simțurile, o senzualitate a inimii înlocuiește cu văpăi subtile agitația oarbă a sîngelui. Cerul e un ghimpe în instinct; absolutul, o paloare a cărnii.

Viața mi pare atît de stranie de cînd nu i mai aparțin!

Trec ani de chinuri și gînduri legate de cer și de pămînt, fără să te ntrebi de rostul acestui gol numit aer și care se interpune atît de vag între cele două aparente realități. Deodată, într o după amiază îngreuiată de plictiseală și veșnicie, impalpabila lui imensitate ți se descoperă irezistibilă și moleșitoare. Și atunci te miri de ce ai umblat pentru înec după întinderi, cînd el te cheamă, vast spațiu diafan, spre destrămare și pieire.

Cosmogonia mea adaugă neantului inițial o infinitate de puncte de suspensie...

Atîta vreme cît oamenii nu se vor lipsi de farmecele înșelătoare ale viitorului, istoria va continua să fie o hărțuială greu de priceput. Putem însă nădăjdui că ei își vor întoarce ochii înspre o veșnicie a neașteptării, transformîndu și fiecare soarta după exemplul unei fîntîni săritoare? Vor atinge ei un destin de devenire verticală? Și procesul universal din fluviu își va arunca stropii spre înălțimi, convertindu și curgerea inutil orizontală într o inutilitate spre cer?
Cînd va cădea umanitatea în ea însăși, asemenea acelor fîntîni? Cînd își va da alt curs înșelăciunilor ei?
Dacă viața s ar prelungi ca și cum nimic n ar mai fi! Dar oamenii — prăsindu se — se folosesc mai departe de scuza viitorului.
Dacă i vorba de ales între erori, Dumnezeu rămîne totuși cea mai mîngîietoare și care va supraviețui tuturor adevărurilor. Căci ea s a înfiripat la punctul unde amărăciunea devine veșnicie, precum viața — eroare trecătoare — la încrucișarea nostalgiei cu timpul.

De ce, cînd oboseala se adîncește pînă la vis, înțeleg plantele mai bine ca pe oameni? De ce florile mi se deschid doar noaptea? Și de ce nici un arbore nu crește în timp?
Voi fi trecut cu natura de partea veșniciei?

Melancolia este limita de poezie pe care o atingem în interiorul lumii. Ea nu e numai o înălțime a noastră, ci a existenței înseși. Aceasta se înnobilează treptat înspre irealitate, devenind mai mult prin apropierea de o stare de vis.
Irealitatea e un excedent ontologic al realității.

Nu recunosc existență decît ființelor ce nu mai aparțin lumii. Acele femei ce n au scăpat prilejul tainic de a muri zilnic de melancolie... Este ca și cum n ai fi iubit niciodată decît pe Lucile de Chateaubriand...
Mi se pare uneori c aș descoperi ușor toate secretele lumii, afară de cel al dezrădăcinării din ea.
Noblețile sufletului decurg din dezadaptarea la viață. Cum cresc afecțiunile noastre în preajma inimilor rănite!

De unde să plece senzația de îngrămădire infinită a vremii, de invazie a bătrîneții în mijlocul tinereții și a iluziilor ei? Prin ce taină dureroasă devii un Atlas al timpului la vîrsta înșelăciunilor?
Nimic din ce ai trăit inconștient nu te apasă; clipele au murit viu în tine și n au rămas cadavre în calea nădejdilor și a erorilor.
Dar toate acelea pe care le ai știut, toată luciditatea asociată vremii, alcătuiesc o povară sub care se înăbușă avînturile.
Bătrînețea prematură, nesfîrșita oboseală pe obraji încă rumeni rezultă din toate momentele care au acumulat monstruos curgerea vremii pe planul conștiinței.
Sînt bătrîn prin tot ce nu i uitare în trecutul meu, prin toate clipele pe care le am scos din neștiința perfectă a temporalității și le am obligat să fie singure și eu să fiu singur cu ele.
În capul meu se sparg blestemele devenirii, a cărei inconștiență nu mai îngăduie crunta siluire a lucidității, și timpul se răzbună pentru a l fi scos din făgașul său.
Doamne! pe cînd un nou potop? Cît despre corăbii, poți trimite cîte vrei, eu nu voi fi un strănepot al lașităților lui Noe!

Resimt intens dorința de a muri ființele surmenate de propria lor prezență. Plasîndu te în centrul obsesiei tale, sațietatea de eu creează nevoia de a te scăpa de el. Astfel, avînturile coborîtoare ale muririi dizolvă alcătuirile individualității.

Nenorocirea oamenilor este că nu pot privi decît oblic spre cer.
Dacă ochii aveau o relație perpendiculară cu el, istoria ar fi luat altă înfățișare.

Boala? O calitate de transcendență a corpului.
Cît privește sufletul, el e bolnav prin simplul fapt că este.
Patologia se ocupă cu năpădirile psihice în țesuturi.

Nori care gîndesc și care par a fi tot atît de străini de pămînt ca și de cer... Ruisdael.
Totul e posibil din clipa în care ai pierdut frînele timpului.
Folosește te de rațiune pînă mai e vreme.

Este atîta ceață în inima omului, încît razele oricărui soare nu mai revin, odată intrate. Și este atîta gol în simțurile lui, în simțurile lui spulberate, că rătăcesc porumbei nebuni, cu aripi sfîșiate de vînturi, pe căile prin care își apropia lumea.

Din ce straturi de neființă purcede urîtul zilelor, ca să ne dezmeticească pînă la groază din ațipirea ființării?
Vom ajunge vreodată pînă la izvoarele plictiselii? Vom descifra demența moleșitoare a cărnii și pacostea unui sînge nedeslușit?
Cum se macină într un mister tînguitor substanța vieții și cum secătuiesc fîntînile firii urîtul omniprezent, parodiind negativ principiul divin! Plictiseala i vastă ca Dumnezeu și mai activă decît el!

Fără Dumnezeu, singurătatea ar fi un urlet sau o dezolare împietrită. Dar cu El, noblețea tăcerii ne domolește aiureala nemîngîierilor. După ce am pierdut toate, ne recîștigăm cumpătul înveșnicindu ne visarea prin aleile lui desfrunzite.
Numai gîndul la El mă mai ține vertical. Cînd îmi voi stîrpi mîndria, putea voi să mă culc în leagănul lui de o milostivă afunzime și să mi adorm veghile în consolarea insomniilor sale?
Dincoace de Dumnezeu, ne mai rămîne doar dorul de El.

Orice oboseală ascunde o nostalgie după Dumnezeu.
Cum pot vorbi împreună doi oameni al căror chin nu e la egală distanță de Dumnezeu? Ce și au de spus două ființe în care moartea nu s a ridicat la același nivel? Și ce și citesc în priviri, cînd răsfrînge fiecare un alt cer?

Pe oameni nu i cunoaștem decît pentru a rămîne mai singuri cu Dumnezeu.

Un arhitect despămîntenit ar putea construi din mîhnirile noastre o mînăstire în cer.

Lipsa de orgoliu face cît eternitatea.

Nenorocul oamenilor care s au căutat toată viața pe ei înșiși este de a se regăsi pînă și în Dumnezeu. — Umilința împăcată și vastă e singurul fel de a transforma în virtute oboseala de a ființa.
Cine vrea să nu mai fie exprimă negativ o aspirație după tot. Dorința neantului satisface decent un gust secret și tulbure de divinizare. Nu ne nimicim în Dumnezeu decît pentru a fi El însuși. — Căile misticii trec prin cele mai dureroase taine ale mîndriei creaturii.

De ce n iluminarea incurabilă a morții mă simt mai puțin singur decît în mijlocul vieții? Este ceva atît de dezastruos de sigur în conștiința că vei muri, încît ea te mîngîie de absența oamenilor și a adevărurilor.
Acordurile de orgă și nostalgia morții amestecă eternitatea cu timpul pînă la promiscuitate. Atît absolut rătăcit în devenire și un suflet firav care să poarte atîta cer și atîta pămînt!

Mori de esențial cînd te dezlegi de toate.
Dumnezeu? Neantul în ipostaza de consolator. — Un suflu pozitiv în Nimic, dar pentru care ai vrea să sîngeri ca un martir... scutit de moarte.
Se prea poate ca secretul ultim al istoriei umane să nu fie altul decît moartea în și pentru Dumnezeu. Toți ne stingem în brațele lui, în frunte cu ateii.

Senzația stranie că toate gîndurile mi au fugit în Dumnezeu, că el îmi ține mintea atunci cînd am pierdut o...
Sau că, rătăcit înlăuntrul Lui, o sete de aparențe mă împiedică să mai respir.
Nepotrivirea dintre Dumnezeu și viață alcătuiește cea mai cruntă dramă a singurătății.

Doamne! numai tu mi ai mai rămas! Tu — rămășiță a lumii și eu a mea. Spumă a părăsirilor mele, în tine aș vrea să mi curm duhul și să pun capăt zvîrcolirii zadarnice. Tu ești mormîntul pe care l au visat ceasurile neprielnice ființei și leagănul suprem al vastelor oboseli.
Răsfiră miresme de adormiri peste necugetatele mele răzvrătiri, soarbe mă în tine, ucide mi zvîcnirea spre zori și îmbieri, îneacă mi înălțarea nebună a gîndului și sfarmă mi piscurile luminate de vecinătatea ta! Întinde ți umbrele, acoperă mă de întunecimi vrăjmașe, eu nu ți cer harul clipelor miloase, ci vestejirea veșnică și aspră și mărinimia nopții tale.
Seceră mi recolta de nădejdi ca, deșert în tine, lipsit de mine însumi, să nu mai am ținuturi prin întinderile tale!

După ce ai citit pe filozofi, te ntorci spre copilăriile absolute ale spiritului, îngînînd o rugăciune și adăpostindu te n ea.
Ca și cum s ar termina în tine un ultim rest din substanța pură a nopții cu care a dat Dumnezeu ochii întîia oară...

Există cîte o noapte albă care durează atît de mult, că după ea timpul nu mai e posibil...
Acel ce adună în zbaterea lui alcătuirile dureroase ale lumii nu mai cunoaște pentru nimic un început și un sfîrșit. Orice este etern. Neisprăvirea în suferință a lucrurilor atinge calitatea veșniciei.

Cînd n ai fost niciodată pe aceeași treaptă cu viața: cînd mai mult, năpădindu i marginile, cînd mai puțin, tîrîndu te sub ea. Asemenea acelor rîuri care n au albie: căci inundă sau seacă.
Ancorat în plus sau în minus, ești predestinat nefericirii, ca orice ființă smulsă din linia viețuirii. A fi e o stavilă pentru infinitul inimii.

Este atît de misterios fenomenul prin care un om crește peste el însuși! Trezindu se, nu mai vede pe nimeni în jurul lui. Astfel, își țintește ochii spre cer, spre cea mai apropiată înălțime. În materie de singurătate, omul nu mai are ce nvăța decît de la Cel de Sus.

Spiritul înflorește pe ruinele vieții.

Se spune: cutare cunoaște pe Spinoza, pe Kant etc. ... N am auzit însă spunîndu se despre nimeni: acela cunoaște pe Dumnezeu. Și doar numai atît ar interesa.

Cînd în nopți ți se deschide mintea spre cîte un adevăr, întunericul devine ușor ca spațiul diafan al unei evidențe.

Boala acordă vieții, cu o putere de inevitabil și cu un prestigiu fatal, o dimensiune spre nelimitat, care îngreuiază dureros și nobil ritmul ființării. Tot ce i adînc rezultă din vecinătatea morții.
Și cînd nu ești bolnav de boli, ci de prezența altor lumi în principiul viețuirii tale... O oboseală divină pare a se fi lăsat pe miezul ființei..., măduva vieții e surmenată de cer...

Groaza este o memorie a viitorului.

Acele tresăriri de răutate funebră în care ai vrea să ucizi aerul... și n care un zîmbet te cutremură ca mîinile de mort din coșmaruri.

A trăi nu i o noblețe. Dar a te învălui în nimb de nimiciri...

În zadar umbli după existență și adevăr. Nimic e totul, o horă de închipuiri lipsită de ritm. Ceea ce face ca un lucru să fie e starea noastră de febră, iar adevărurile se proiectează pe o lume de absențe prin vioiciunea căldurilor noastre. Suflul de substanță care transformă neființa lumii în realitate emană din intensitățile noastre. De am fi mai reci sau mai domoli, nimic n ar fi. Focurile lăuntrice susțin soliditatea aparentă a firii, însuflețesc peisajul de neant al viețuirii. Jăraticul interior e arhitectul vieții, lumea i o prelungire exterioară a flăcării noastre.

Oare Dumnezeu va ierta omului de a și fi dus atît de departe umanitatea? Va înțelege El că a nu mai fi om e fenomenul central al experienței umane?

A exista — adică a colora afectiv fiece clipă. Prin nuanțe de sentiment facem nimicului o concesie de realitate. Fără cheltuielile sufletului, am trăit într un univers alb. Căci „obiectele“ nu sînt decît iluzii materiale ale unor excese lăuntrice.
Ultima treaptă a desprimăvărării noastre: Dumnezeu.

Spiritul fiind o lipsă pozitivă a vitalității, ideile ce răsar din el sînt, prin compensație, gravide.

Cu cît dorințele sînt specializate mai puțin, cu atît realizăm mai repede infinitul prin simțuri. Vagul în instincte îndreaptă irevocabil spre absolut.

Din amintirea timpului în care n am fost și din presimțirea timpului în care nu vom fi se înfiripă sugestia dezmărginirii melodice din orice melancolie.

Inima nu e turnată pe micimea lumii. Putea o voi urma spre cer? Sau o voi folosi de lunecuș spre moarte?
Odată primenit de timp, mai ești deschis doar adierilor divine.

Acel tainic și imens delir prin care susții în viață universul înclinat destrămării, impulsul dureros și irezistibil insuflînd mișcare și nădejde pămîntului și vietăților, întărind slăbiciunile cărnii și abătînd duhul de la patimile nimicului, — ce prospețimi secrete îl împing, în mijlocul lumii și al dezolării ei, să refacă edificiul cosmic și faima gîndului?
Nu e creația reacțiunea ultimă în fața ruinei și a iremediabilului? Nu reînvie spiritul în preajma deznodămîntului și a înfundăturilor sorții? — Altcum, de ce nu vine căderea, de ce rămînem verticali cînd toate au devenit una prin monotonia scîrbei și a nimicului?

Suferind cu tărie neîmplinirile vieții, te asemeni unui naufragiat care ar fugi de țărm. Ajungi să nu mai cauți decît valuri și înotul pe un nesfîrșit de ondulații.

Melancolia: timpul devenit afectivitate.

Aș vrea să trăiesc într o lume de flori rănite de soare și care, întoarse cu fața spre pămînt, și ar deschide petalele în direcția contrară luminii.
Natura i un mormînt și razele ne împiedică să ne așezăm în el. Abătîndu ne de la substanța morții, ele alcătuiesc o criză gravă de inesențial. În lumină, sîntem toți aparența noastră; în întuneric, sîntem maximum de noi înșine și de aceea nu mai sîntem.

Plictiseala: tautologie cosmică.

Cine n a ascultat niciodată orga nu înțelege cum eternitatea poate evolua.

Dacă tot ce am dat zadarnic oamenilor aș fi cheltuit în Dumnezeu, ce departe eram acum!

Că viața are o calitate de existență doar prin intensitățile noastre, ce dovedește mai sigur decît vidul lumii în absența de iubire? Fără ispitele erotice, nimicul e piedica fiecărei clipe. Doar înfiripările dragostei silesc lumea să fie, iar pasiunile ei sînt o surdină pentru neant.
Un minus de iubire este o lipsă de existență, iar vidul erotic, un univers purificat de fire. Nu i plictiseala o vacanță a dragostei, o pauză în demiurgia indispensabilei înșelăciuni? Și nu ne plictisim dintr o insuficiență de delir? Acesta introduce o notă de ființă în monotonia nimicului. Din vibrațiile ultime ale sufletului irupe universul, zborul gîndurilor pătimașe îl recreează neîncetat.
În mijlocul plictiselii știm că existența n a fost să fie; în intermitențele ei, ne uităm de toate și sîntem.
Purtînd cu dureroasă străduință povara propriei ființe, semenii tăi sînt mai obosiți de tine decît tu însuți.
La un anumit grad al dezlipirii de lume, oamenii nu mai există decît prin excesele memoriei, iar tu, prin vestigiile unui egoism.
În orice parte ai apuca, nu dai decît de Dumnezeu.

Oare cum pot privi cerul acei ce n au regrete?

Pentru a iubi, trebuie să uiți că semenii sînt creaturi; luciditatea nu te apropie decît de Dumnezeu și de neant. Fericiți sînt doar acei cărora dragostea le e un tot ce nu le dezvăluie nimic; care iubesc într un freamăt de neștiință și perfecțiune.
Din zarea lumii, Dumnezeu e tot atît de departe ca și neantul.

Acea năpădire vastă și copleșitoare a anumitor dimineți, cînd pari a te trezi în știința ultimelor taine, într o înfrigurare istovitoare de cunoaștere și de vedenie finală — sau acele nopți subțiate într un violet tremurător, care ni se oferă moleșitoare și perfecte ca niște grădini ale spiritului...
Cine ar avea cuvinte pentru imposibilitatea de a nu ști totul? Și cîte clipe numeri în viață de fericire sfîșietoare a cunoștinței? Nici un văl nu mai ascunde nici un lucru. — Dar să ne întoarcem la taine ca să putem respira...
De ce amiezele au mai multă obiectivitate decît înserările? De ce amurgul e interior și belșugul de lumină rămîne în afară, în el însuși?
...Orice i sugestie de sfîrșit reprezintă un plus de subiectivitate. Viața ca atare nu se petrece în inimă. Numai moartea. De aceea i ea fenomenul cel mai subiectiv — deși mai universal decît viața.
De aș avea mai multă statornicie în Dumnezeu! Ce resturi de viețuire mă rețin în El ca eu? Dac aș putea lipsi în mijlocul Lui!

Norii albi și nemișcați ce împînzesc cerul nebuniei... Privind adesea lipsa de nuanțe sumbre, cenușiul deschis al înălțimilor, îți pare că ai proiectat pe bolte umbrele stătute ale creierului și decolorările mute ale minții.

Prăpăstiile omului n au fund, fiindcă răzbat în Dumnezeu.

Prin orice lacrimă ne privește Dumnezeu.

Doamne! prin ce am meritat fericirea supranaturală a acestei clipe de topire în ceruri? Aruncă pe capul meu dureri și mai mari, dacă au răsplată atît de înaltă! Mi am pierdut urma printre îngeri? Fă să nu mă mai întîlnesc nicicînd cu mine. Ajută mă să mi înec duhul în raiul simțurilor, smintite de cer!

Omul n are drept să se creadă pierdut, atîta vreme cît deznădejdea îi oferă încă distrugerea voluptuoasă în Dumnezeu.
O dată ce dorințele devin spumoase, ajungi să trăiești prin consimțirea dată fiecărei clipe. Silit să ți acorzi ție existența, mărești spațiul dintre tine și lume în repetarea neîncetată a străduinței.
Timpului apucat de streche, veghea spiritului îi pune surdina hotărîrii de a fi. Nu ne ar înghiți gama vremii de n am domoli o în efortul de consimțire la fire?
Celelalte ființe trăiesc; omul se căznește să trăiască. Este ca și cum te ai uita în oglindă înaintea fiecărei acțiuni. Omul e un animal care se vede trăind.

Ideea e un fel de melodie ce a prins cheag.

Gîndirea proiectează neantul, ca o supremă consolare, sub presiunea unui infinit orgoliu rănit. Vrînd să fii totul și totul opunîndu se, ce ai face fără dimensiunea absolută a absenței?
Chinurile mîndriei nemăsurate volatilizează firea și poleiesc nimicul cu prestigiile unei măreții în care se liniștește patima orgoliului. Neființa e o splendoare funebră, care ne stinge geloziile divine. Sugestia nimicului ne satură gustul de Absolut subiectiv, precum harul morții de armonie în dezastru.

Cînd voi ajunge să mă deprind cu mine însumi? Toate drumurile duc la această Romă interioară și inaccesibilă; — omul este o ruină invincibilă. Cine i o fi turnat atît entuziasm în decepții?

A trăi în sens ultim: a deveni un sfînt al propriei singurătăți.
Vrăjit în izolarea ta, ceasurile s au oprit și Veșnicia a început să bată. Iar Dumnezeu trage clopotele spre cerul tău...
Singurătatea e un afrodiziac al spiritului, precum conversația al inteligenței.

Sînt atîtea posibilități de a muri în muzica lăuntrică, încît nu mi voi mai găsi sfîrșitul... Nu ești cadavru decît în lipsa de sonorități interne. Dar cînd simțurile gem de ele, imperiul inimii depășește pe cel al ființei și universul devine funcția unui acord interior, iar Dumnezeu, prelungirea infinită a unei tonalități.
Cînd, în mijlocul unei vechi sonate, cu greu îți stăpînești un „Doamne! de nu s ar mai sfîrși“, undele unei verticale nebunii te avîntă spre dumnezeire. — Acolo să mă exilez, cu toată muzica...

Omul e așa de singur, că deznădejdea i pare un cuib și groaza un adăpost.
În zadar își caută o cărare prin desișul firii, el rămîne mîhnit, cu fața spre înfundăturile propriului său duh. Căci, în el, lumina nu s a despărțit de întuneric. Prin ceea ce încoronează Creația, prin spirit, el aparține începuturilor ei.
Nimic nu i va scutura din conștiință nopțile timpului. Nu i crește noblețea ursitei în această ereditate nocturnă?
Omul are de partea lui prea multe nopți...

De cîte ori mă cuprind vrăjile plictiselii, de atîtea ori îmi întorc ochii spre cer. Și atunci știu că voi muri cîndva de urît, în plină zi, în văzul soarelui sau al norilor...
...„dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta.“ Paharul plictiselilor...
Aș vrea să strig și eu „Tată!“, dar spre cine, cînd Plictiseala este ea însăși o divinitate?
De ce a trebuit să mi deschid ochii asupra lumii ca s o descopăr un Ghetsimani al Urîtului?
Pămîntul e prea sterp ca să găsesc în el otrăvurile nemiloase și moleșitoare care să mă sloboadă din îndeletnicirea ființării... Doar destrămări cerești să emane arome de îmbătare în nimic, din înălțimi să cadă fulgi adormitori pe răni ce nu se mai închid... Sau ploi de dincolo de lume, ploi veninoase să se strecoare printr un azur dement pe întinderea bolnavă a cugetului...
Doamne! eu nu spun că tu nu ești; eu spun că nu mai sînt.

Dacă neantul ne ar da numai un gust pervers de absolut, n ar fi nimic; dar el — creîndu ți un complex dureros de superioritate — te face să privești în jos spre ființă și să te mîngîi de o nostalgie prin dispreț.

Despre „eu“ n ar trebui să vorbească decît Shakespeare sau Dumnezeu.

Între două ființe ce se află la același grad de luciditate, iubirea nu e posibilă. Ca întîlnirea să fie „fericită“, trebuie ca una din ele să cunoască mai de aproape deliciile inconștienței. Îndepărtarea egală de natură le face egal de sensibile vicleșugurilor ei; de aici, o jenă de echivocurile erotice și mai cu seamă rezerva în complicitatea inevitabilă. Atunci cînd înșelăciunile vieții nu mai au nimic impermeabil ochiului tău, e bine ca femeia să fie aproape de starea de slujnică. Dragostea nu se poate consuma între două absențe de iluzii, unul măcar trebuie să nu știe. Celălalt, victimă a nonerorilor spiritului, supraveghează voluptatea vecinului identic și se uită pe sine însuși prin molipsire.
Răsturnarea haotică a simțurilor, cu extazul implicit și periferic, seamănă unei concesii penibile, în care bărbatului și femeii secretele vieții le sînt diafane. Ei par a se fi învoit să greșească împotriva veghii duhului, dar nu reușesc decît să și privească uitarea și să și diminueze, prin gîndire, farmecul dispariției orizontale. Astfel introduce luciditatea o notă de amurg în suspinele acelui ieftin absolut.

Nu dezamăgirile, nici ura și nici orgoliul ne scutesc de oameni, cît tăriile sufletului, care se înstăpînesc în noi cu forța unei revelații subite. Atunci ce ai mai putea spune cuiva și de ce i ai mai spune, cînd freamătul lăuntric e ca un fluviu ce ar curge dintr o dată în sus?
Din sînul semenilor ne aruncă valurile unor fericiri năpraznice, care înmulțindu ne identitatea suspendă zîmbetul spre femei și surîsul spre prieteni. Eul se pierde în infinitatea lui, viața s a exagerat în intensități care o șovăie între lumi. Din tot ce ai fost, nu mai rămîne decît o adiere patetică.
Nesfîrșitul nopții pare o margine din priveliștea acestei dilatări și dorești stingerea ca o limită, agonia ca o încadrare. Cine va fi altoit infinitul pe o biată inimă?

Cum oamenilor le lipsește poezia, în ce să ancorezi, dacă nu în moarte? Cît prestigiu nu aruncă iminența neființei peste peisajul șters și searbăd al ființei?
Dorința de a te îneca, de a te înălța la ceruri prin spînzurătoare sau de a ți curma viforos zilele pleacă dintr un sublim al plictiselii — flaut în fund de iad.
A stoarce din clipe un cîntec de pieire, a născoci veninuri transcendente în urîtul vremii, a ți spulbera dracii în sînge și în devenire...
Rostul metafizic al timpului e să ne descarce de povara individuației. A fi e o întreprindere atît de grea, fiindcă urcăm spre a nu fi; un vid avîntat spre o supremă degradare de existență.
Timpul e un suiș spre neființă.

Prin toate simțurile rîvnesc după desfătările sfîrșirii... Ce dor de tainice împliniri mă înclină spre ele? Imposibil să nu descoperi măreția morții, după ce ai fost trădat de viață!...

Cine a văzut prin oameni și prin sine însuși, de scîrbă ar trebui să și zidească o întăritură pe fundul mărilor.

Nefericirea nu se întîlnește decît la un temperament esențial contradictoriu.
Cel obosit de sine însuși obosește pe semeni și este obosit de ei.

Decepțiile repetate presupun ambiții inumane. Oamenii cu adevărat triști sînt acei care, neputînd răsturna totul, s au acceptat ca ruină a idealului lor.

Timpul este crucea pe care ne răstignește plictiseala.

În năpădirea de farmece și n suflul de extaz ce mi risipește rosturile pe latura nemărginirii, scîrba de mine e singurul meu stăvilar.
Ce să mai fac cu atît eu?

Bach e un decadent în sens ceresc. Numai așa se explică descompunerea solemnă de care nu te poți feri de cîte ori te întîlnești cu lumea creată de el.

Pe măsură ce plictiseala îngroașă timpul, ea subțiază lucrurile în calități străvezii. Materia nu rezistă desfigurării ei necruțătoare.
A ți fi urît înseamnă a vedea prin obiecte, a volatiliza firea. Pînă și stîncile se dizolvă în fum cînd răul lucid se deschide spre ele.

Nu mi știu vreo senzație pe care să n o fi îngropat în gînd. (Spiritul e un mormînt al naturii.)

Sinuciderea — ca orice încercare de mîntuire — e un act religios.

Sinceritatea, fiind o expresie a inadaptabilității la echivocurile esențiale ale vieții, derivă dintr o vitalitate șovăitoare. Acel ce o practică nu se expune primejdiei, cum se crede îndeobște, ci este deja primejduit, ca orice om ce desparte adevărul de minciună.
Aplecarea spre sinceritate e un simptom maladiv prin excelență, o critică a vieții. Cine n a omorît în el îngerul e menit pieirii. Fără erori, nu se poate respira nici măcar o clipă.

Ochii stinși nu se aprind decît de dorul morții; sîngele nu se nflăcărează decît într un imn de agonie.
Scobor sau urc spre povîrnișurile firii?

Un animal care a văzut viața și care vrea încă să trăiască: omul. Drama lui se epuizează în această îndîrjire.

Într o inimă în care s a așezat nimicul, irupția dragostei e atît de nespus de sfîșietoare fiindcă ea nu găsește nici un teren de înflorire. De ar fi să cucerești numai femeia, ce ușor ar fi! Dar să desțelenești propriul neant, să te înstăpînești cu greu în vrăjmășia sufletului tău, să faci drum iubirii tale spre tine însuți! Războirea aceasta — care te azvîrle cu dușmănie împotriva ta — explică de ce nicicînd n ai vrea să te omori mai crunt ca în fiorurile dragostei.

În Beethoven nu e destul farmec moleșitor și nici destulă oboseală...

Ultima subtilitate a diavolului e diferența între iad și inimă.

Numai în marile suferințe, în care ești prea aproape de Dumnezeu, îți dai seama ce zadarnic e rolul de mijlocitor al Fiului său și ce destin minor ascunde simbolul acelei Cruci.

Spiritul datorește aproape totul chinurilor fizice. Fără ele, viața n ar fi mai mult de[cît] viață.
Doar boala aduce ceva nou. Nu i ea al cincilea anotimp?
Nirvanizarea zilnică prin gînd și prin durere...

Cînd porți atîta muzică într o lume fără melodie...

Omul nu e un animal făcut pentru viață. De aceea cheltuiește el atîta vitalitate în dorința de a muri.

Irealitatea vieții nicăieri nu e mai tulburătoare ca în deznădejdile fericirii. De aici, nespusul dureros al dragostei.

Întreaga poezie a vocilor lăuntrice se reduce la imposibilitatea de a separa dorul de viață de dorul de moarte.
Speranțele sînt cuiburi fragede de sfîrșituri. A trăi și a muri: două semne pentru aceeași închipuire.

Toate lacrimile neplînse mi s au vărsat în sînge. Și eu nu m am născut pentru atîtea mări și nici pentru atît amar.
Nu găsesc cheia la acest fapt; în bucuria inspirată repetăm pe Dumnezeu, iar în tristețe rămînem cu cenușa propriei substanțe.

O reflecție trebuie să aibă ceva din schema interioară a unui sonet. Arta de a prescurta sfîșierile..., intervenția de arhitectură în dezmembrările noastre muzicale...

Tristețea — un infinit prin slăbiciune, un cer de deficiențe...

Viața omului se reduce la ochi. Nu putem aștepta nimic de la el, fără o reformă a privirii.

Dragostea este sfințenie plus sexualitate. — Nimeni și nimic nu poate îmblînzi paradoxul acesta prăpăstios și sublim.

Hamlet n a uitat să înșire iubirea printre „relele“ care fac sinuciderea preferabilă viețuirii. Numai că el vorbește de „chinurile dragostei disprețuite“. — Ce mare ar fi celebrul monolog de ar zice doar: iubire!
Pe țărmurile mării, seceta lăuntrică a zilelor pustii adună — în aceeași sete — dorința de fericire și de durere. Tot pe țărmurile ei, te dispensezi religios de Dumnezeu...

Mediterana e marea cea mai calmă, cea mai cinstită și mai puțin mistică. Ea se interpune — cu absența ei de valuri — între om și Absolut.

Întrucît e singură, femeia este.

Forța unui om derivă din neîmplinirile vieții sale. Prin ele încetează el să fie natură.

Definiția Vrăjii trece prin Wagner. El a introdus punctele de suspensie în muzică, interminabilul dizolvant... și recăderea surdă a motivelor într un subteran melodios și indefinit. O neurastenie a... sîngelui, la artistul care și a proiectat fastuos și măreț nervii în mitologie.
Și de aceea, în încîntarea wagneriană, valuri îndepărtate și pline de amurg tălăzuiesc în preajma tîmplelor obosite sau răstoarnă peste vine adormite leacuri de vis și de pieire.

Răbufnirile morții împestrițează peisajul gramatical al existenței, așa cum ni l prezintă excesul de sistem al plictiselii, și n locul lipsei de surprize ne așază la pîndă, cu postul instalat în neliniștea noastră.

Din plictiseală, printr un lung proces, putem ancora în Dumnezeu. În sine, ea nu e decît o lipsă de religie.

Gîndindu ne la stil uităm viața; străduințele spre expresie acoperă greutățile respirației; pasiunea formei înăbușă înflăcărarea negativă a amărăciunii; farmecul cuvîntului ne scapă de povara clipei; formula micșorează sfîrșelile.
Singura ieșire pentru a nu cădea: a ți ști toate sfîrșiturile — a ți slei otrăvurile n spirit.
De ți ai fi lăsat mîhnirile în starea de senzație, de mult n ai mai fi...
Spiritul nu servește viața decît prin expresie. Este forma prin care ea se apără cu propriul ei dușman.

Oboselile după amiezelor, cu patina veșniciei în suflet și adierile de amețeală în mijlocul unei grădini atinse de primăvară...

Eternitatea e sera în care se ofilește Dumnezeu din începuturi și omul, din cînd în cînd, prin gînd.

Cînd vitalitatea nu e distinctă de slăbiciuni, ci se pierde în ele, rezultatul definește compoziția lăuntrică a unui om contradictoriu. A face psihologie pe spatele cuiva înseamnă chiar a dezvălui lipsa de puritate a forțelor ce îl agită, amestecul ciudat și neprevăzut de elemente. Teoretic, greu ne închipuim combinația de barbarie și de melancolie decadentă, de vitalitate și de vag, de instinct și de rafinament. De fapt însă, atîția sînt chinuiți de un apus al vieții în reflexe încă sigure!
Doruri îndelungi, îmbrățișînd desfășurările cosmice și înflorindu le de nesiguranțele visului — de unde ar porni ele, dacă imboldurile de la temeiul nostru n ar scoborî și n ar urca povîrnișul slăbiciunilor noastre? Și dorințele, de ce n au ele un curs necutremurat, cine introduce legănarea în pofte, dacă nu nedespărțirea afirmațiilor și negațiilor sîngelui? De ar avea instinctele noastre o direcție și slăbiciunile alta, n am fi de două ori perfecți, n am atinge desăvîrșirea în două feluri? Întîlnirea paradoxală de porniri, inseparabilul ireductibilelor creează o încordare ce alcătuiește și dezalcătuiește atît de straniu o ființă. — Și nu i ușor să porți iadurile dulci și îmbătătoare ale decadenței pe cerul monoton și proaspăt al barbariei, să te descurci în tinerețe cu povara unor bătrîneți vaste, să tîrîi sfîrșituri de ev în fiorul vertical al zorilor! Ce menire ciudată au acei ce înmuguresc toamna, care au pierdut anotimpurile vieții într o anapoda eternă a clipelor!

De ce ți mai întorci ochii spre soare, cînd rădăcinile tale hrănesc pulsul morții? Cu cîtă furie și ndurerare o să te azvîrli în abisul divin! Nici o margine de cuget și nici o zare a lumii nu vor mai opri tăvălirea deznădejdii pe pustiul lui Dumnezeu și nici un rai nu va mai înflori pe năpăstuirea lor comună. Creatorul își va da ultima suflare în creatură, în creatura fără de suflare.

Ce gust de cenușă emană de dincolo de lumi!
În patru ochi cu Diavolul. — De ce se arată el mai rar decît Dumnezeu? Sau îl trăiești pe acesta prea diabolic, de amestecul straniu face superfluă revelația esenței pure a Satanei?
Calea dorurilor zilnice urcă de la pămînt la cer. Drumul invers e mai rar. De aceea, Diavolul e o grozăvie mai puțin frecventă decît marele lui Dușman.

În dezrobirea cugetului de ființă, voluptatea nu mai are preferințe între durere și plăcere. Ea le încoronează pe amîndouă.
Perfecțiunea stranie a senzațiilor suspendă deosebirile între ele. Durere și plăcere devin sinonime.

Oare de ce gîndind îți pierzi întîi inima și numai apoi mintea?

Farmecul neliniștii constă în oroarea de soluții, în a ști totul în întrebări... Orice răspuns e pătat de o nuanță de vulgaritate. Superioritatea religiei derivă din a crede că numai Dumnezeu poate răspunde.

Aș vrea să mă îngrop în plînsurile oamenilor, să mi fac din fiecare lacrimă un mormînt.

Tot ce creează omul se întoarce împotriva lui. Și nu numai tot ce creează, ci și tot ce face. În istorie, un pas înainte e un pas înapoi. Dar din tot ce a conceput și a trăit el, nimic nu se întoarce mai mult împotriva lui ca singurătatea.

Oare de ce amintirile nu mai au legătură cu memoria? Și patimile, de ce și or fi pierdut rădăcinile din sînge? Balcanism ceresc...

Razele răsfirate ce emană din Dumnezeu nu ți se arată decît în amurgul minții.

Apropierea de extaz e singurul criteriu pentru o ierarhie a valorilor.

Experiența om a reușit doar pentru clipele în care acesta se crede Dumnezeu.

Timpul se destramă în ondulații vagi, ca o spumă solemnă, de cîte ori moartea împovărează simțurile cu ruina ei de farmece sau norii scoboară cu cer cu tot în gînduri.

Ispășesc lipsa de decepții a strămoșilor, îndur urmările fericirii lor, plătesc scump speranțele agoniei lor și putrezesc în viață prospețimile neștiinței străbune. — Iată sensul decadenței.
Iar pe planul culturii, cîteva secole de creații și iluzii — ce se cer iremediabil răscumpărate în luciditate și nemîngîiere. Alexandrinism...
Nu e ușor să plătești pe toți țăranii altor veacuri, să nu mai ai verdeață și pămînt în sînge... și nici să te scalzi în asfințiturile spiritului...

Numai în muzică și în freamăte extatice, pierzînd pudoarea limitelor și superstiția formei, ajungem la inseparabilul vieții de moarte, la pulsația unitară de murire vitală, de comuniune între viețuire și stingere. Oamenii disting prin reflexie și prin iluzii ceea ce în devenirea muzicală este vrajă de eternitate echivocă, flux și reflux al aceluiași motiv. Muzica e timp absolut, substanțializare de clipe, veșnicie orbită de unde...
A avea „adîncime“ înseamnă a nu mai fi amăgit de separații, a nu mai fi rob „planurilor“, a nu mai dezarticula viața de moarte. Contopind toate într o confuzie melodică de lumi, agitația infinită, sumbră și cuprinzătoare de elemente se purifică într un fior de neant și plinătate, într un suspin crescut din străfundurile ultime ale firii și care ne lasă pe veci un gust de muzică și de fum...

Existența oamenilor e justificată prin reflexiile amare ce ni le inspiră. La un tribunal al amărăciunii, vor fi achitați cu toții și n primul rînd femeia...

Nimic nu te satisface, nici măcar Absolutul; — doar muzica, această destrămare a Absolutului.

Numai îmbătîndu ne de propriile noastre păcate putem purta povara vieții. Fiecare lipsă trebuie convertită într un deliciu; prin cult să înălțăm deficiențele. Altcum ne înăbușim.
După ce ai vrut să răstorni lumi, ce greșeli te mai leagă de raiul vid a doi ochi infiniți și nuli?
Dumnezeu, prevăzînd căderea omului, i a oferit compensația iluzorie a femeii. Prin ea, putut a el uita Paradisul? Nevoia religioasă e răspunsul negativ.

Într un simpozion care ar reuni pe Platon și pe romanticii germani, s ar spune aproape totul despre iubire.
Esențialul ar trebui însă adăugat de Diavol.

Acel ce a refuzat sfințenia, dar nu lepădarea de lume, își face dintr o divinitate dezabuzată ținta devenirii lui.

Cînd te adresezi lui Dumnezeu, fă o cu pronumele, fii singur, — ca să poți fi cu El. Altcum ești om — și nu vei sta niciodată față n față cu singurătatea Lui.

Teologia n a mai păstrat pentru Dumnezeu decît respectul majusculei.

E atîta noblețe cruntă și atîta artă în a ți feri suferințele de văzul semenilor, în a juca rolul de cancer hazliu...

Cînd azurul echivoc se topește în stropi de plictiseală și picură o imensitate de albastru și de dezolare, mă apăr de mine și de cer cu Mediteranele spiritului.

De nefericire ne purificăm în accesele de ură sărbătorească și vastă, în care, reducînd totul la nimic și n primul rînd iubirea, curățăm eul de toate impuritățile firii. Cine nu poate urî nu cunoaște nici unul din secretele terapeutice. Orice însănătoșire începe printr o operă de distrugere. Puritatea se cîștigă nimicind. Nu sîntem noi înșine decît călcîndu ne fără milă în picioare.
Un adevăr care n ar trebui spus nimănui, niciodată: nu există decît suferințe fizice.

În ispitele dragostei, nu mai e spațiu între mine și moarte.
Absolutul se așază la capătul unei erotici purificate de univers. Tot ce crește peste iubirea terestră zidește temeliile lui Dumnezeu. Imposibilitatea de a împăca dragostea cu lumea...

Mai mult decît în orice, în iubire ești și nu ești. Nediferențierea morții de viață e un fenomen al îndrăgostirii.

Fiind teolog sau cinic, poți suporta istoria. Dar cei ce cred în om și n rațiune, cum de nu înnebunesc de dezamăgire și cum își păstrează cumpătul în dezmințirea continuă a întîmplărilor? Apelînd însă la Dumnezeu sau la scîrbă, te descurci cu ușurință în devenire... Oscilația între teologie și cinism este singura soluție la ndemîna sufletelor rănite.

Acele nopți crude, lungi, de o vitregie surdă, cu furtuni înecate în apele moarte ale gîndurilor — pe care le înduri din setea curioasă de a ști cum vei răspunde întrebării mute: „oare mă voi omorî pînă în zori?“
Materia s a îmbibat de durere.

Cînd cugetul ți a crescut peste crestele lumii, strîmtoarea vieții îți dă fioruri de elefant în seră.

Ce valuri nebune de mări necunoscute îmi izbesc pleoapele și mi cotropesc mintea? — Cîtă măreție nu ascunde oboseala de a fi om!
Amintirea mării în nopțile albe ne dă, mai mult decît orga sau deznădejdea, imaginea imensității. — Ideea de infinit nu e decît spațiul creat în spirit prin absența somnului.

Cadranul solar din Ibiza purta inscripția: Ultima multis.
...Despre moarte nu se poate vorbi decît latinește.

Cine are vreo părere sigură despre vreun lucru oarecare dovedește a nu se fi apropiat de nici una din tainele ființei.
Spiritul e prin esență pro contra firii.

În trupul stors de veghi descoperi doi ochi rătăciți într un schelet. Și n farmecul răsturnător al tresăririi, te cauți în ce n ai fost și n ce nu vei fi...

În mod cinstit, un om nu poate vorbi decît despre el și despre Dumnezeu.

În sînul vieții te afli, de cîte ori spui — din tot sufletul — o banalitate...

Prin ce taină ne trezim în anumite dimineți cu toate erorile Paradisului în ochi? Din ce zăcăminte ale memoriei se adapă lacrimi lăuntrice de fericire și ce lumini străvechi susțin extazul divin peste pustiul materiei?
...În astfel de dimineți, înțeleg nonrezistența la Dumnezeu.

Viitorul: dorința de a muri tradusă n dimensiune de timp.

Noblețea de a nu păcătui niciodată împotriva morții...

Universul și a aprins glasurile n tine și tu treci pe bulevard...
Cerul și a incendiat umbrele în sîngele tău și tu surîzi cu semeni... Cînd îți vei răsturna mînăstirile inimii pe ei?
E atît neașteptat și atîta indecență în infinitul sufletului — cum de l îngăduie deșertul oaselor și surmenajul cărnii?

Vraja tristeții seamănă undelor invizibile ale apelor moarte.
Nevoia de a nsemna toate reflexiile amare, din teama stranie c ai putea ajunge vreodată să nu mai fii trist...

Neavînd extazul la ndemînă, ca misticii, regiunile cele mai adînci ale firii le descoperi în recăderile grave ale oboselii... Ideile se reîntorc spre izvorul lor, se scufundă în confuzia originară și spiritul plutește pe fundurile vieții.
Sfredelirea lumii în oboselile halucinante despoaie lucrurile de strălucire și înșelăciune și nimic nu ne împiedică de la accesul la zona de baștină a începutului, pură ca o auroră finală. Așa dispare tot ce timpul a adăugat virtualității inițiale. Existența ni se dezvăluie ca atare: la remorca neantului — și nu nimicul este la marginea lumii, ci lumea la marginea nimicului.
Oboseala ca instrument de cunoaștere.

Cugetul scăldat în lumina nocturnă a disperării.

Spiritul are prea puține leacuri. Căci de el însuși trebuie să ne vindecăm în primul rînd. De natură și femeie te apropii, fugi și revii din nou, cu toată teama de insuportabilul fericirii. Sînt peisaje și îmbrățișări care îți lasă un gust de exil — ca tot ce amestecă absolutul cu timpul.

Ești incurabil pierdut amăgirii și vieții cînd, privind cerul în ochi de femeie, nu poți uita originalul.
A putea suferi cu nebunie, curaj, zîmbet și deznădejde.
Eroismul nu e decît rezistența la sfințenie.
Primejdia în suferință e de a fi blînd; de a îndura cu îngăduință. Te pomenești astfel lunecînd într o icoană, din omul ce erai, plămădit dintr o carne infinit muritoare.
Să nu devii pentru nimeni exemplu de pefecțiune; distruge n tine tot ce i chip și dîră de urmat.
Oamenii să nvețe de la tine să se înspăimînte de căile omului. Acesta i rostul suferinței tale.

Mintea — smulsă din rădăcini — a rămas singură cu ea însăși.

Toate întrebările se reduc la atît: cum poți să nu fii cel mai nefericit?

Ce nu atinge boala e vulgar și ce nu adie moartea e lipsit de taină.

Cîntec surd în străfunduri: se roagă boala în oase.

Viața nu merită să fie trăită decît pentru deliciile înflorite pe ruinele ei.

Cînd găsești o anumită noblețe în tînguire, paradoxul e forma prin care inteligența înăbușă plînsul.

Ce zori îmi vor trezi cugetul îmbătat de ireparabil?


Oare cînd voi înceta să mor?
Sînt răni care cer intervenția Paradisului.
Cu toate păcatele și cu nici unul, mintea s a așezat pe fundul iadului și ochii privesc nemărmuriți spre lume.
Cînd iubești viața cu patimă și scîrbă, doar diavolul se mai milostivește de tine și ți oferă sălașul fatal îndurerării tale aiurite.

Acele sfîșieri ale cărnii și demențe ale gîndului, în care am cădea în plină sfințenie dacă Dumnezeu ne ar sări într ajutor. Șovăirile lui ne mai țin în rînd cu lumea.
De ce nu m ai făcut, Doamne, un prost etern sub bolțile tale nătîngi?

Spiritul e carne lovită de streche transcendentă.

Lupta nu se dă între om și om, ci între om și Dumnezeu. De aceea, nici problemele sociale și nici istoria nu pot rezolva nimic.

Gîndul la Dumnezeu nu servește decît spre a muri. — Nu de bunăvoie te ndrepți spre el, ci fiindcă n ai încotro.
Nimeni nu poate ști dacă e credincios sau nu.

Privind pe atîți și pe atîți care se îngroapă într o idee, într o menire, într un viciu sau într o virtute, te miri de ce infimă distanță de lucruri dispun oamenii. Să fi văzut ei așa de puțin? Să nu fi fost ei atinși de cunoștința care nu îngăduie nici un act? A ști nu mai rabdă firea decît prin voința noastră de a fi încă în ea. Te frămînți atunci printre obiecte și idealuri, aderînd cu fărîme de pasiuni, acordînd din milă și din amăreală o adiere de existență umbrelor în căutare de ființă.
Universul nu e serios. El trebuie luat tragic în glumă.

A face este antipodul lui a ști.

Nehotărîrile între cer și pămînt te sortesc unui destin de Ianus, ale cărui fețe ar deveni una în durere.
Cu inima spînzurată între freamăt și îndoială: un sceptic deschis extazului.

În după amiezele de duminică — mai mult decît în celelalte după amieze ale timpului — rațiunea se dezvăluie ca o absență de cer, și ideile — stele negre pe fondul de vid al veșniciei. — Plictiseala se naște dintr o împînzire ultimă a simțirii, dezlipită de fire.
În cuprinderea cosmică a urîtului — căscat al universului —, pădurile par a se înclina ca să ți ridice cu triumf de frunze inima pierdută printre vreascuri.
Din foșnirea vremii se nfiripă muzica plictiselii — din accentele surde ale stingerii timpului.

Inima mea — prin care a trecut cerul — e punctul cel mai îndepărtat de Dumnezeu.
Nimic nu mă poate face să uit viața, deși totul mă înstrăinează de ea. La o egală distanță de sfințenie și de viață.
Eu n am tăria ca să ndur splendorile lumii; în mijlocul lor mi am pierdut suflarea și nu mi a rămas glas decît pentru disperarea frumuseții.

Oamenii fug atît de moarte, cît și de gîndul ei. De acesta m am legat pe vecie. Încolo, am fugit în rînd cu ceilalți — dacă nu chiar mai repede ca ei.

Plictiseala bîntuie un suflet erotic ce nu găsește absolutul în dragoste.

Pentru a acoperi cu fast drama viețuirii, aruncă prin spirit un foc de artificii; întreține l din zori în noapte; creează în preajma ta strălucirea efemeră și eternă a inteligenței înnebunite în propriul ei joc; fă din viață o scînteiere pe un cimitir. Căci nu i sufletul omului un mormînt în flăcări?
Dă un curs genial senzațiilor; impune trupului vecinătatea aștrilor; carnea, ridic o prin grație sau crimă pînă la cer; — simbolul tău să fie: un trandafir pe o bardă.
Învață voluptatea de a acorda ideilor spațiul unei clipe, de a iubi ființa fără a i îngădui un rost, de a fi tu însuți fără tine.

Din așteptările visătoare în mijlocul naturii, privind cum aripile unui vultur ating broderia destrămată a norilor.
...Și închipuindu ți c ai zburat — cu inversă altitudine — spre adîncurile vieții, c ai mîngîiat cu aripi de nemîngîieri un cer de drojdie, neîndestulător setei tale de străfunduri.

Cîți pot să spună: „eu sînt un om pentru care Diavolul există?“ — Cum n am simți o atracție de soartă față de cei porniți spre o asemenea mărturisire?
O icoană completă a lumii ar putea o da gîndurile crescute în insomniile unui asasin, îndulcite de un parfum emanat din rătăciri de îngeri.

Orice ai face, după ce ți ai pierdut sprijinul în tine, nu mai poți găsi altul decît în Dumnezeu. Și dacă fără El se mai poate încă respira, fără ideea lui te ai pierde în părăsirile minții.
Ceea ce i fascinant în disperare este că ne aruncă dintr o dată în fața Absolutului; un salt organic, irezistibil, la picioarele Ultimului. După aceea, începi să gîndești și să limpezești sau să întuneci prin reflexie situația creată de furia metafizică a deznădejdii.
Despărțit de semeni prin soarta insulară a inimii, te agăți de Dumnezeu ca mările nebuniei să nu și înalțe valurile mai sus de singurătatea ta.

În poezie, necrezînd în nimic, adaugi un plus de farmec inspirației, căci nihilismul e un supliment de muzică; — pe cînd în proză trebuie să aderi la ceva, ca să nu rămîi gol în fața vidului cuvintelor. A fi gînditor nu i un noroc cînd cugetul nu mai e întors spre adevărurile „înălțătoare“, produse ale orbirii.

Singurul rost al pămîntului e să înghită lacrimile muritorilor.

Muzica ne arată cam ce ar fi timpul în cer.

Există un fel de cîntec în fiece boală.

Punți nu se mai pot întinde între omul urmărit de moarte și semenii lui. Și orice ar face el — încercările de apropiere adîncesc doar o prăpastie și accentuează o fatalitate.
Cu de aproapele trebuie să fii indiferent sau vesel. Dar, nemaicunoscînd decît exaltarea și tristețea, rostul tău e iremediabil paralel soartei omului. Ajungi încetul cu încetul să nu te mai întîlnești cu nimeni niciodată.

În tristețe — moartea și nebunia luîndu se la întrecere —, nădejdile vitregite se întorc în gînduri ucigașe. Și devii un ostatic al neființei, din dobitoc uman ce ai fost.
De ce nu s or întinde peste mine umbrele veșnicei prostii și răcorile neștiinței? Căldurile unui bărăgan de deznădejdi...
Într un creier defunct, timpurile plecate n cruciadă de distrugere nu vor putea ucide amintirea unui Dumnezeu plămădit din suspine și singurătăți.

ÃŽn lumea n care nu mai am pe nimeni, mai dispun doar de Dumnezeu.

Tăcerea ce urmează marilor intensități: inspirației, sexualității, disperării. Parc a fugit natura, și omul a rămas fără zări într o veghe vecină nimicirii. — Firea este o funcție a căldurilor sufletului. Existența se creează în momentul subiectiv prin excelență. Căci nimic nu este în afară de năvălirile inimii.

Omul suferă de o neputință de vacanță a neliniștii. El n a reușit să lărgească orizontul rațiunii decît prin groază.

...Setea de un paradis al indulgenței, clădit pe un zîmbet de destrăbălări cerești...

Nevroza e o stare de hamletism automat. Ea acordă celui atins atribute de geniu, fără suportul talentului.
Nehotărîrea între pămînt și cer te transformă într un sfînt negativ.

Pe piscuri de Alpi și de Pirinei, cu norii sub mine, rezemat pe zăpezi și pe cer, am înțeles:
— că senzațiile trebuie să fie mai pure decît aerul rarefiat al înălțimilor, — că n ele nu trebuie să intre nici omul, nici pămîntul și nici un obiect al lumii, — adieri extatice să fie clipele, vîrtej de altitudine privirea;
— ca murmurul melancolic al vîntului ce atinge azurul și zăpada, gîndurile să mîngîie poleiala lucrurilor ce nu sînt. În cugetul tău să se răsfrîngă toate crestele de munți pe care n ai fost om și toate țărmurile de mări pe care ai fost trist. Plictiseala devine muzică pe marginea mării și extaz pe vîrf de munte;
— „sentimente“ nu mai sînt. Căci spre cine s ar îndrepta? De cîte ori nu mai ești om, de atîtea ori nu mai „simți“ decît tăriile neființei;
— nu se mai poate trăi decît în rătăcire. Răstoarnă ți pașii și calcă pe stele. Repetă zilnic lecția acelei nopți, în care aștrii ți s au dezvăluit ridicol de singuri.

După fiece călătorie, progresul în nimic te leagă incurabil de lume. Descoperind noi frumuseți, pierzi prin atracția lor rădăcinile ce ți au crescut cînd nu le ai bănuit. O dată în interiorul vrăjii lor, în mireasma de nelume ce emană din ele, te înalți spre un gol pur, mărit de ruina iluziilor.
Din ce cred în mai puține lucruri, din ce am murit mai mult în umbra frumuseții, din aceea, neavînd nimic ce să mă prindă încă în viață, nu mai am nimic ce să mă întoarcă împotriva ei. N am început să o iubesc decît pe măsura risipirii speranțelor. Cînd nu voi mai avea nimic de pierdut, voi fi una cu ea.
Donjuanismul e fructul unei sfințenii rău întrebuințate. — În toate declarațiile de dragoste, simțeam că numai Absolutul importă — și de aceea puteam face cîte voiam și oricui.

Fîșiile de zăpadă pe fondul cenușiu al munților în dimineți de vară: dărîmături ale unui cer imemorial.

Ideile sînt melodii moarte.

Neputînd dezvălui oamenilor pricinile inimii noastre, fără Dumnezeu ar trebui să ruginim pumnale prin ascunzișurile ei. — Inima se apleacă cu mișcări naturale spre floarea sinuciderii din mijlocul grădinii de rătăciri care e viața.

Soarta omului e o absență continuă de „acum“ și o frecvență stăruitore de „altădată“ — acest cuvînt al fatalității. Din sonoritatea lui prelungă se desprinde un netămăduit fior de pieire.

Nimic nu tulbură mai mult naivitățile sîngelui ca intervenția eternității. Ce pacoste va fi turnînd ea peste prospețimea dorințelor, de le răvășește și le stîrpește fără urmă? Veșnicia nu se compune din sufluri de viață. Prestigiul ei funebru înăbușă avînturile și reduce realitatea la starea de absență.
Peste valurile de neant ce cuprind în voie firea, numai dorințele adie o briză de existență.

În toate religiile, partea privitoare la durere este singura rodnică pentru o reflexie dezinteresată. Restul e pură legislație sau metafizică de ocazie.
În plictiseală, timpul înlocuiește sîngele. Fără ea n am ști cum curg clipele și nici că ele sînt. — Cînd se sloboade, nimic n o mai poate opri. Căci ți e urît atunci cu tot timpul.

Rostul gînditorului e să născocească idei poetice, să suplinească lumea prin imagini absolute, fugind de general și călcînd pe legi. Din esența firii ni se revelă în rușinea de identitate și n oroarea de principii. — Gîndirea încolțește pe ruina rațiunii.

Iubesc privirile care nu servesc viața și piscurile pe care aud timpul. (Sufletul nu i contemporan lumii.)

Sînt țări în care n aș fi putut rata nici măcar o clipă, ca Spania de pildă. Și sînt locuri mărețe și sumbre, în care piatra sfidează speranțele, pe ale căror ziduri lenevește veșnicia, aducîndu și aminte de timp, locuri privilegiate de siestă a Divinității, care te silesc să fii tu însuți în mod absolut: în Franța — Mont Saint Michel, Aigues Mortes, Les Baux și Rocamadour. — În Italia, toată Italia.

Plictiseala absolută se confundă cu obiectivarea în carne a ideii de timp.

Un gînd trebuie să fie straniu ca ruina unui zîmbet.

Spațiul în care se învîrte cugetul îmi pare îndepărtat și fără de temei ca un Uruguay ceresc.

Defectul tuturor oamenilor care cred în ceva consistă în a deprecia moartea. Absolutul acesteia nu se descoperă decît celor ce au un simț ascuțit pentru accidentul individuației, pentru eroarea multiplă a ființării. Individul e un eșec existent, o greșeală ce înfruntă rigoarea oricărui principiu. Nu rațiunea te pune n fața morții, ci condiția unică de individ. Cine are convingeri maschează chiar această dramă a unicității. Spre moarte, întoarce te purificat și gol — neatins de îndulcirile minții, de atenuările ideilor. Ea trebuie privită în față, cu virginitatea lăuntrică a momentelor în care nu crezi în nimic, mai mult chiar: ca martir al nimicului.

Dragostea de viață, plină de freamăt și durere, nu ispitește decît pe cei înecați în silă. Sînt dimineți ce înfloresc subit în deșertul oboselilor și care ne țintuiesc înmărmuriți în brațele ființei.
În sila de toate, în sila vastă, emanînd din tînjala sîngelui și a ideilor, năpădesc revelații fugitive de fericire ce se întind echivoc pe suspinele noastre, ca zdrențe de azur. Și atunci cauți o cumpănă între sila de a fi și de a nu fi.

O ceată de îngeri sau de draci mi a așezat pe frunte cununa plictiselilor. Dar, împătimit în lume, ele nu mi pot umbri tăria speranțelor deșarte.
Cerul, nu pămîntul, m a făcut „pesimist“. Neputința de a fi, consecutivă gîndului la Dumnezeu...

În mistică există suferință, infinită suferință. Dar nu tragedie. Extazul e antipodul ireparabilului. Tragedia nu e posibilă decît în viața ca atare, această lipsă de ieșire plină de măreție, de nefolosință și de prăbușire. — Shakespeare e mare fiindcă în el nu triumfă nici o idee: numai viața și moartea. Cine „crede“ în ceva n are simț pentru tragic.

De la o vreme nu mai gîndești asupra urîtului, ci l lași să gîndească asupra lui însuți. În vagul sufletului, plictiseala tinde spre substanță. Și ea ajunge: substanță de vid.
Acel ce n preajma Absolutului nu poate scăpa de ademenirile vieții — nici o sinucidere nu poate pune capăt dezbinării lui lăuntrice. Nimic nu l ajută să dezlege drama crudă a cugetului. Irezolvabilul gîndirii se epuizează în acest conflict. Farmecul firii trage greu în cumpănă și nu e chip a l anula, deși ideile plutesc pe luciul neființei. A trăi senzual în nimic...
Cînd ai iubit prea pătimaș viața, ce ai căutat printre gînduri? Spiritul e o eroare imensă de cîte ori slăbiciunile acordă vieții prestigii de axiomă.

Sînt o Sahară roasă de voluptăți, un sarcofag de trandafiri.

Străzile pustii în marile orașe: parcă în fiece casă se spînzură cineva.
...Și apoi, inima mea — spînzurătoare pe măsura cine știe cărui diavol.

Sfințenia e cel mai înalt grad de activitate la care putem ajunge fără mijloacele vitalității.

Nihilismul: forma de limită a bunăvoinței.

Plictiseala e rînd pe rînd vulgară și sublimă, după cum ne pare că universul miroase a ceapă sau că emană din inutilitatea unei raze.

Nu mă simt „acasă“ decît pe țărmurile mării. Căci nu mi pot construi o patrie decît din spuma valurilor.
În fluxul și refluxul gîndurilor, știu eu prea bine că nu mai am pe nimeni: fără țară, fără continent și fără lume. Rămas cu suspinele lucide ale iubirilor fugare în nopți care împreună fericirea cu nebunia.

Singura scuză pentru pasiunea zădărniciilor: a trăi religios inutilitatea lumii.
Martor mi este Dumnezeu c am amestecat cerul în toate senzațiile, c am înălțat o boltă de regret peste fiece sărut și un azur de alte doruri peste acel leșin.

Nimic nu servește mai puțin natura ca dragostea. Cînd femeia își închide ochii, privirile tale lunecă pe pleoapele ei căutînd alte firmamente.

În disperările subite și neîntemeiate, sufletul e o mare în care s a înecat Dumnezeu.

Singurul conținut pozitiv al vieții este unul negativ: frica de a muri. Înțelepciunea — moarte a reflexelor — o învinge. — Cum putem însă să nu ne mai temem de moarte fără să cădem în înțelepciune? Nedezlipind în nici un fel faptul de a trăi de cel de a muri, întîlnind viața și moartea în voluptatea contradicției. Fără deliciile acesteia, o minte lucidă nu mai poate îngădui opozițiile firii și nici suferi irezolvabilele existenței.

În ultima treaptă a incurabilului, te hotărăști pentru Dumnezeu. A crede înseamnă a muri cu aparențele vieții. Religia îndulcește absolutul morții pentru a putea atribui lui Dumnezeu virtuți rezultate din acea micșorare. El e mare în măsura în care moartea nu e totul. Și pînă acum nimeni n a avut semeția să susțină — în afară de greșelile entuziasmului — că ea n ar fi totul...

Cu cît îmi pierd mai mult credințele în lume, cu atît sînt mai mult în Dumnezeu, fără să cred în el. — Să fie o boală tainică sau o cinste a minții și a inimii care te face să fii în același timp sceptic și mistic?

Nefericirea n are loc în universul cuvintelor.

Veșnicia nu i decît povara absenței de timp. De aceea, n o simțim nicăieri mai intens ca n oboseală — senzație fizică a eternității.
Tot ce nu e timp, tot ce e mai mult ca timpul se naște dintr o sleire adîncă, din toropeala vastă și meditativă a organelor, din pierderea ritmului ființei. Veșnicia se întinde pe tăcerile vitalității.

Prin ceea ce sînt mai mult eu însumi, mi am rupt zăgazurile. Putea va spiritul să le refacă anulîndu se în certitudinea orbirilor? Cu ce minuni și cu ce farmece am putea da cunoașterea înapoi? Cînd vor bate veghile în retragere? Ființa nu poate fi salvată fără lașitățile minții.
Pînă cînd rostul inimii va fi să cînte agoniile rațiunii? Și cum să pui capăt cugetului hărțuit între îndoială și delir?

Lirismul este maximum de eroare prin care ne putem apăra de urmările lucidității și ale cunoașterii.

A nu face deosebire între drama cărnii și a gîndului... A fi introdus sîngele în logică...
Scîrba de lume: irupția urii în urît. În vagul plictiselii se introduce astfel calitatea religioasă a negației.
Viața mi pare o mînăstire unde te ai refugia ca să uiți pe Dumnezeu și ale cărei cruci ar străpunge nimicul cerului.

După ce sufletul a filtrat pe Dumnezeu, drojdia ce rămîne devine — ca pedeapsă — substanța sufletului.

Totul este nefolositor și fără rost — afară poate de melodia ascunsă a chinului. Fruntariile omului sînt cele ale suferinței. Doar după ce ai îndurat mult ai dreptul să consideri lumea un pretext estetic, un spectacol înțelegerii tale nobile și bolnave. Atunci suferi, fiind în afara suferinței. Nimeni nu va ști din ce belșug de dureri devii estet în mod religios.

Gîndurile izvorăsc din pustnicirea instinctelor, iar spiritul văduvește puterile vieții. Astfel, omul devine tare — dar fără mijloacele vitalității. Fenomenul uman e cea mai mare criză a biologiei.


Neputînd lua asupră mi suferințele altora, le am luat îndoielile. În întîiul fel sfîrșești pe cruce și termini; în al doilea, Golgota se urcă pînă la cer.
Suferințele sînt infinite; îndoielile, interminabile.

Cînd nu te mai poți ruga, în loc de Dumnezeu zici Absolut. Primatul abstractului este o lipsă de rugăciune. Absolutul e un Dumnezeu în afara inimii.
Înaintăm în procesul de sleire a persoanei divine pe măsură ce introducem cultul inutilității pe întinderea cugetului. La ce să ne mai servească Absolutul? Din eternitate, totul este inutil. Avîntul mistic trebuie purificat de noblețea gestului estetic. De rădăcinile ultime ale firii, să luăm contact cu maximum de stil. Înseși Judecății din Urmă să i împrumutăm prestigiul artei și să ne topim în temeiul final al lumii cu absență patetică. Într o simțire înaltă, Absolutul e o frîntură gratuită a Nimicului, întocmai ca un torso.

De ce oamenii nu s or fi închinat norilor?
Fiindcă aceștia plutesc mai ușor pe creier decît pe cer?

Gîndurile născute în groază au taina și împietrirea ochilor din icoanele bizantine.

Toate căile merg de la mine spre Dumnezeu, nici una de la El spre mine. De aceea, inima este un absolut — și Absolutul, un nimic.

Despatrierea lăuntrică este climatul absolut pentru gîndurile fără rădăcini. Nu atingi inutilitatea măreață a duhului atîta vreme cît ai un loc în lume. Gîndești — întotdeauna — din lipsa unei patrii. Neavînd granițe, spiritul n are unde să te nchidă. De aceea, gînditorul este un emigrant în viață. Și cînd nu te ai știut opri la timp, rătăcirea devine singurul făgaș al nemîngîierilor tale.
Melancolia introduce atîta muzică în năruirea minții!

Alipiți de imediat, oamenii respiră prin vulgaritate. Ce poți vorbi cu ei, decît despre oameni? Și încă despre întîmplări, obiecte și griji. Niciodată idei. Și doar numai conceptul nu e vulgar. Noblețea abstracției le e necunoscută, căci, zgîrciți cu puterile lor, ei nu s capabili de a cheltui energii pentru a hrăni ceea ce nu e: ideea. Vulgaritatea: lipsa de abstracție.

Lepădarea patetică de lucruri fixează cei doi poli ai simțirii: o iubire fără iubire și o ură fără ură. Iar universul se tranformă într un Nimic activ, în care totul este pur și fără de folos ca întunericul într un ochi de înger.

Boala i o dezastruoasă desfătare, ce nu poate fi asemuită decît vinului și femeii. Trei mijloace prin care eul este totdeauna mai mult și mai puțin, ferestre spre Absolut și care se nchid în întunecările vaste ale minții. Căci nebunia i o piedică ce și o pune cunoașterea ei înseși — un insuportabil al spiritului.

Cu cît omul are margini mai nesigure, cu atît se apropie mai ușor de lipsa de fund a lui Dumnezeu. L am fi întîlnit noi oare de ar fi fost el natură, persoană sau altceva? Putem spune despre el doar atît: că nu se mai gată în adîncime. Astfel — spre imensitatea divină, omul n are altă punte decît indefinitul său. Lipsa de fund e punctul de contact între abisul divin și abisul uman.
Tendința noastră de a ne pierde marginile, aplecarea spre infinit și spre distrugere sînt un fior ce ne instalează în spațiul în care se desfășoară suflul divin. De am rămîne reduși la limitele condiției individuale, prin ce am putea luneca înspre Dumnezeu? Vagul și nesiguranța noastră reprezintă surse metafizice mai importante decît încrederea într o menire și abandonarea orgolioasă într un rost. Slăbiciunile omului sînt posibilități religioase; cu condiția să fie adînci. Căci atunci răzbat pînă în Dumnezeu.
Valurile de nimic ce agită ființa umană se prelungesc în unduiri pînă în absența infinită a Divinității. — Omul n are alt temei decît lipsa de fund a lui Dumnezeu.

Sînt și eu un martir: aș vrea să mor pentru îndoieli. — Scepticismul — fără o latură religioasă — e o degradare a spiritului. Nu îndoielile inteligenței, ci ale răstignirii. Să bați piroane în miezul duhului. Să ți pleci cugetul cu suferință spre zările lumii; să sîngerezi în zîmbet. Cînd voi aprinde focuri în idei? — Este atîta jăratic în oscilațiile minții! Nu e ușor lucru a te îndoi privind spre Dumnezeu!

În genunchi, străpunge voi oare pămîntul? Voi duce nerugăciunea pînă la capăt? Voi umili pe Dumnezeu, cu supranaturalul meu dezmăț?
Cu cît urc spre cer, cu atît scobor mai tare spre pămînt.
Spiritul, dezlipit de toate, se ndreaptă cu aceeași tărie în direcții opuse. Nu poți adera la ceva fără să faci o rezervă egală. Orice pasiune trezește simultan antipodul ei. Contrariile sînt substanța respirației omului. Am de partea mea toate direcțiile lumii, de cînd nu mă mai am.
Paradoxul exprimă incapacitatea de a fi firesc în lume.
Universul e o pauză a spiritului.

Rostul inimii e să devină imn.

În ultimă analiză, scepticismul nu izvorăște decît din imposibilitatea de a te împlini în extaz, de a l atinge, de a l trăi. De îndoieli ne vindecă numai orbirea lui luminoasă, sfîșietor de revelatoare. O moarte de fioruri balsamice. — Cînd sîngele ți zvîcnește pînă la cer, cum să te mai îndoiești? Dar ce rar zvîcnește el așa!
Scepticism: nemîngîierea de a nu fi în cer.

A introduce sălciile plîngătoare în categorii...

Numai în măsura în care suferi ai dreptul să l ataci pe Isus, precum în mod cinstit nu poți fi împotriva religiei dacă nu ești religios. Din afară, nici o critică nu dovedește nimic și nu angajează pe nimeni. Cînd ataci înlăuntrul unei poziții, înlăuntrul poziției tale, nu tragi în adversar, ci în tine însuți. O critică efectivă e o autotortură. Restul e joc.

Zîmbete dureroase care sting soarele...

Istoria s ar isprăvi în clipa în care omul s ar înțepeni într un adevăr. Dar omul trăiește cu adevărat numai întru cît se plictisește de orice adevăr. Izvorul devenirii este posibilitatea de greșeală a lumii.
O epocă se reazemă pe un adevăr și crede în el fiindcă nu l cumpănește. Cum l ai pus la cîntar și i măsori greutatea, se transformă într un adevăr oarecare — în eroare. Cînd judeci, orice — din siguranță de nestrămutat ajunge un principiu ce se clatină fără rost.
Nu poți fi lucid într un adevăr, fără să l compromiți. Un individ sau o epocă trebuie să respire inconștient în necondiționatul unui principiu, pentru a l recunoaște ca atare. A ști răstoarnă orice urmă de certitudine. Conștiința — fenomen de limită a rațiunii — este o sursă de îndoieli, ce nu pot fi înfrînte decît în amurgul cugetului treaz. Luciditatea este un dezastru pentru adevăr, dar nu pentru cunoaștere, pe ale cărei baze se înalță o arhitectură complicată de erori, numită spirit din nevoie de simplificare.
Duhul meu nu și mai află îndestulare decît în metafizică și n Acatist.

În fiecare clipă suspină Dumnezeu; căci timpul e rugăciunea Lui.

Cînd sănătatea și norocul se lasă asupra noastră, peste gînduri se așază o spuză și mintea se retrage.
Nefericirea e cel mai puternic stimulent al spiritului.

Dacă inima ar fi redusă la esența ei ideală, adică la Răstignire, ar răsări cruci pe meleagurile ei, de care s ar spînzura nădejdile — cu tot farmecul zadarnic al nebuniei lor.

Luciditatea: o toamnă a instinctelor.

Nu mi e frică de suferințe, cît de resemnarea ce le ar urma. De aș putea suferi veșnic, fără împăcare și fără milogeală!
Boala te așază la limitele materiei; prin ea, trupul devine o cale spre Absolut. Căci înfrîngerile corpului fac din durere un rai în dezastru.
Boala servește duhul fără nici un înconjur. Sau poate și mai mult: duhul este boală pe plan abstract, precum omul: materie atinsă.

Prin singurătate, tot ce iese de sub controlul simțurilor — în primul rînd invizibilul — capătă un caracter de imediat. A fi fără oameni și fără lume; a te afla, adică, nemijlocit în esență. Așa ți se deschide într un fior rar viziunea substanțială a nopții, a luminii, a gîndului. Desprinzi atunci din toate restul absolut, ceea ce rămîne dintr un lucru cînd el nu mai există pentru simțuri. Înțelegi taina ultimă a nopții, dar simțurile nu mai simt noaptea. Sau te îmbeți de muzică și nici un sunet nu mai mîngîie urechea. Singurătatea necruțătoare a duhului descoperă neantul imaculat din temelia aparențelor, puritatea divină sau demonică de la baza tuturor alcătuirilor. Și atunci, înțelegi că rostul din urmă al duhului e îmbolnăvirea de infinit.

Cînd mă voi scufunda fără apel în Diavol și în Dumnezeu?

În paradis, azurul îndeplinea funcția pămîntului pentru noi. Cei doi oameni călcau, adică, pe un deșert albastru. De aceea nu puteau cunoaște ei acolo — pe cînd aici, pe pămînt, pe culoarea dureroasă a pămîntului, n ai altceva de făcut.
Smulgeți o floare sau o buruiană și observați din ce a crescut: din ispășire solidificată.

Întîia lacrimă a lui Adam a urnit istoria. Picurul acela sărat, transparent și infinit concret este primul moment istoric, iar vidul lăsat în inima sinistrului nostru strămoș, întîiul ideal.
Încetul cu încetul, oamenii, pierzîndu și darul plînsului, au înlocuit prin idei lacrimile. Cultura însăși nu e decît imposibilitatea de a plînge.

Există o oboseală substanțială, în care se adună toate oboselile zilnice și care ne depun fără ocol în mijlocul Absolutului. Umbli printre oameni, împarți zîmbete sau cauți din obișnuință adevăruri, și în sinea ta te rezemi pe temeiurile firii. N ai încotro: ești împins spre ele. Zaci — cu voie sau fără de voie — în straturile ultime ale existenței. — Viața îți pare atunci — atunci dramatic al fiecărei clipe — un vis pe care l depeni din priveliștea Absolutului, o nălucire a înstrăinării tale de toate. Cum luneci așa, pe panta rosturilor nemărginite, și prin vagi instincte trebuie să te mai ții de lume, contradicția soartei tale e mai dureroasă ca năpădirea primăverii într un cimitir de țară.
Omul e un naufragiat al Absolutului. Nu se poate înălța în acesta. Doar să se înece. Și nimic nu l îneacă mai adînc în el decît marile oboseli, acele oboseli care deschid spațiul într un căscat al infinitului și al plictiselii.
Noi n avem dreptul, ca ființe, să privim dincolo de mărginirea noastră. Am devenit oameni și am ieșit din raiul ființei. Eram Absolut. Acum știm că sîntem în el. Și astfel, nu mai sîntem nici el și nici noi. Cunoașterea a ridicat un zid de neîntrecut între om și fericire. — Suferința nu e decît conștiința Absolutului.

Ideile trebuie să fie vaste și ondulate ca melodia nopților albe.

Ceea ce este mai vag, adică Dumnezeu. Doar ideea de El e mai vagă decît el însuși.
...Și acest Vag de totdeauna e chinul cel mai sfîșietor al omului. Moartea nu introduce precizie în el, ci numai în individ. Căci murind, nu cunoaștem mai de aproape pe Dumnezeu, deoarece ne stingem cu toate lipsurile făpturii noastre și aflăm astfel ce nu sîntem sau ceea ce am fi putut să fim. Și cu aceasta, moartea ne a descărcat pentru ultima oară de sarcina cunoașterii.

Acea teamă de plictiseală ce nu poate fi asemuită cu nimic... Un rău ciudat încălzește sîngele și prevestește golul surd ce te macină apoi, în ceasuri fără nume. Se apropie Urîtul, fiere a timpului turnată în vine. Și teama ce te învăluie cere fuga. Așa începi să nu mai ai pace în nici un loc.
Neajunsurile acestei lumi trebuie trăite pînă la teologie și diabolism. În nici un fel să nu rămînem la stadiul sentimentelor. Totul trebuie raportat la Dumnezeu și la diavol în același timp.

Bach și Wagner, aparent fundamental deosebiți, sînt muzicienii care se aseamănă în fond mai mult. Nu ca arhitectură muzicală, ci ca substrat de sensibilitate. Există doi creatori în istoria muzicii care să fi exprimat mai amplu și mai cuprinzător starea indefinibilă a langoarei? Că la întîiul ea i divină și la al doilea erotică, sau că unul îți condensează tînjirea sufletului într o construcție sonoră de o absolută rigoare, iar altul își tărăgănește sufletul într o muzică formal tărăgănată — aceasta nu dovedește nimic împotriva unei comunități adînci de sensibilitate. Cu Bach, nu mai ești în lume din cauza lui Dumnezeu, cu Wagner, din a iubirii. Important este că amîndoi sînt decadenți, că amîndoi destramă viața într un fel de elan negativ, amîndoi ne îmbie să murim în afară de noi. Și amîndoi nu pot fi înțeleși decît în oboseală, în neanturi vitale, în deliciile pieirii. Nici unul, nici altul nu pot servi ca antidot ispitei de a nu fi.

În orice fel sexualitatea este misterioasă, dar în special cînd nu mai aparții lumii. Atunci, revii la revelațiile ei cu o nespusă mirare și ești silit să te întrebi dacă într adevăr nu mai aparții lumii, de dată ce un exercițiu atît de străvechi te subjugă și te cucerește.
Se prea poate însă ca rostul gîndirii pornite pe cărări proprii să nu fie altul decît încordarea în contradicții și adîncirea în irezolvabile. Nicăieri mai mult ca n lepădarea de lume nu le putem atinge mai ușor. Infinit reversibilul extaz, străpungînd înălțimile detașării, creează o dezorientare care este sursă de probleme, de neliniști și de întrebări. Într un spirit urgisit de excesul de gînduri, dezmierdările și horcăiala consecutivă împreună planuri divergente și lumi ireconciliabile. Se împacă în rosturi orizontale cele două fețe ale universului, dușmănia duhului și a cărnii. Se împacă pentru un moment. — După aceea, încep din nou, cu o tărie mai crîncenă și mai nemiloasă. Important este că te poți încă mira. Și nici un prilej de acesta nu trebuie scăpat. Ceilalți oameni se supun mirărilor cărnii; ei nu cunosc pe acele izvorîte la intersecția duhului cu carnea și nici tulburarea, plină de voluptate și de chin, a complicității lor.

Neurastenia: moment slav al sufletului.

De n am fi avut suflet, ni l ar fi creat muzica.

Tot ce nu i natură e boală. Devenirea istorică exprimă trepte ale îmbolnăvirii naturii. Aceste trepte nu sînt lipsuri, ci crize de înălțimi. Căci „sănătatea“ poate reprezenta un concept pozitiv numai pînă la apariția spiritului.
Lumea s a urnit din liniștea inițială prin exasperarea identității. Nu putem ști ce a „atins“ echilibrul originar, dar este clar că o plictiseală a identității de sine însuși, o îmbolnăvire a infinitului static a pus lumea în mișcare. — Boala e un agent al devenirii. Iată rostul ei metafizic.
...Și de aceea, în orice plictiseală răzbat reflexe ale urîtului inițial, ca și cum în peisajul saturnian al sufletului s ar întinde oaze de pustiu din vremea cînd lucrurile, încremenite în ele însele, așteptau să fie.

Este atîta rațiune și mediocritate în instituția căsătoriei, că ea pare a fi fost născocită de forțele ostile nebuniei.
N aș vrea să mi pierd mintea. Dar este atîta vulgaritate în a o păstra! Să veghezi inutil neînțelesul lumii și al lui Dumnezeu și să extragi știință din chin! Sînt beat de ură și de mine.

Mîhnirea e un dar, ca beția, credința, existența și ca tot ce e mare, dureros și irezistibil. Darul mîhnirii...

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!