Emoții!
Mă îmbrac în culoarea ta preferată, mă apropii cu pași repezi spre locul unde șoaptele pădurii și susurul apei îmi mângâie auzul.


E prima noastră întâlnire! A! Nu. Cred că a doua, sau ultima, poate. Cerul însetat își picură floarea stelelor peste mine, așteptându-te în noapte. Ce s-a întâmplat? Am venit prea devreme, prea târziu poate! Dar cine știe! Ne-am dat întâlnire într-un răsărit. De lună... Și tocmai acum întârzii!


Lumina lunii îmi mângâie gândurile. Tu rătăcești aiurea și s-ar putea să nu mai găsești drumul înapoi. Nici nu pot gândi că nu vei veni. Curajul cu care am înfruntat teama, emoțiile necunoscutului nu a fost unul firesc, ci unul clădit în mine de puterea unui Ceva dincolo de mine ființa. Am învățat mereu să lupt pentru ce îmi doresc. Oare pentru ce merită să trăim sau să murim în această lume? M-am gândit de multe ori la acest lucru și cred că cel mai bun răspuns nu este altul decât iubirea. Pentru fericirea de a iubi și a fi iubit, merită să cunoști văzduhul speranței de a fi alături de cel drag sau abisul disperării de a fi departe de el.


Ești tu, oare, cel căutat prin vise și speranțe deșarte sau poate-i doar gândul meu tainic prins într-o îmbrățișare? Neliniștea din zori îmi spune că tu exiști, că nu întâmplător te visez și strâng amurgurile în brațe, iar curcubeul iubirii vibrează până și în labirintul nopții.


O tăcere solemnă domnea în cer și pe pământ, numai fâlfâitul sec al neliniștei respira în mijlocul nopții nemărginite; parcă ființa mea se împrăștiase, iar sufletul se îmbătase de atâtea vise sub umbre...


Sub razele lunii umbrele încearcă să contureze chipul tău venind către mine... noaptea așternuse covoare de frunze multicolore spre a-mi dezmierda tălpile în săruturi. Am sărutat cu tălpile frunzele aștenute în neștire și m-am bucurat...o parte din ele le-ai cules pentru foșnetul toamnei, ca din ele să ne facem rouă pentru gânduri curate... Vreau să le ascult cântul în nopți de neliniști și tăceri când vânturi vor bate...