A trecut aproape un an de cand nu am mai scris nimic. La un moment dat mi s-a terminat cerneala si m-am oprit. Se intelege ca nu puteam continua cu pixul sau creionul: cerneala e sfanta scrisului. Obisnuiam sa cred ca scriu din dureri, din adolescenta, din zbucium, din dorinta de afirmare. Ce s-a intamplat cu toate astea? Teoretic vorbind, ca si varsta, psihologia ma leaga inca de adolescenti – e adevarat ca ma indrept cu pasi repezi catre o adolescenta tardiva … dar totusi: chiar mi-am pierdut zbuciumul adolescentei? Poate ca doar l-am schimbat pe un zbucium mai plictisitor: ce fac, Doamne, cu viata mea? Vreau sa fiu sus … dar cat de sus e sus, si pot oare sa ajung acolo? Incapabilitate. Asta simt acum fata de acest subiect. Si fata de poezie acelasi lucru. Si fata de serile in care doborata de somn imi scriam versurile si prozele pentru ca a doua zi tot ce mai ramanea din ele in mintea mea era fumul de tigara si aburii unei amintiri acre. Dar scriam, dom’le …scriam. Visam chiar ca intr-un viitor, nu conteaza cat de indepartat, sa scriu cartea in fata careia criticii se vor inclina depasiti. Acum citesc cartile viitoarei mele profesii care imi spun ca, asta e, e o ratacire de moment, era normal sa fie asa, cresti si te rationalizezi. Dumnezeule, nu vreau asta!!! Si totusi ma simt din ce in ce mai prnsa in real, in rational … daca vreau sa scriu o poezie, nici o problema, gasesc versuri frumoase, le dau si o aparenta traire si forta … dar totul e atat de fals … Mi-e dor de mine …âă