singurătatea, iată,
coboară în spirale...
ca pe un dop de plută vertebrele-mi străpunge,
recompunînd aiurea întreaga galaxie
în mintea-mi obosita și-n ochiul care-mi plânge...

voi, zeități firave ascunse-n trup de fată,
ce fără încetare dați glas ispitei crude,
opriti beția asta!...
prea dulce e nectarul
ce-alunecă, ahh... șarpe... în vinele-mi flămânde...