Trist si tacut e sufletul meu, si desi cred ca nu e mai trist sau tacut decat un altul, e totusi al meu si ii simt zi de zi patima cu care se agata de viata de tot ce il inconjoara dar fara chef de lupta. Ii simt incordarea cu care asteapta ca o noua secunda sa se nasca din mitul eternitatii si sa-i zambeasca, sa-i ofere o singura clipa de adevar in toata aceasta lume plina de cuvinte.
Iar aceea secunda nu mai vine...
Uneori se intreaba daca nu cumva aceasta asteptare este o himera caracteristica vietii, o stafie care ne face sa cautam, sa descoperim lucruri, evenimente si trairi noi care sa ne pacaleasca si sa ne faca sa inaintam pe acest drum ciudat al existentei. O fantoma care sa ne rada in nas atunci cand vom fi pe moarte si sa ne arate cat de insignifianti si cat de ignoranti am fost. Sa ne faca sa ne ingrozim ca am trecut uneori pe langa momente pe care nu am stiut cu adevarat sa le exploatam.
Si totusi acesta himera reprezinta tot ce avem, reprezinta speranta in mai bine in frumos. Ne ofera posibilitatea de a visa, de a daschide aripile si zbura spre taramuri ce ne exalteaza. Ne ofera inocenta primilor pasi pe aceasta planeta, bucuria fiorului acela atat de ciudat si de imbatator al primei iubiri, uimirea primilor fulgi de zapada, durearea primei despartiri.
Ea, speranta, este trairea primordiala a omenirii.
Ea reprezinta in orice clipa un nou inceput...
Si totusi maine voi fi trist...
De aceea imi permit sa intreb acum eternitatea, asa cum multi oameni au facut-o inaintea mea, DE CE?