Mi se topesc gândurile. Scap printre degete emoții. Alunec sau cad liber?!
Acesta e un scaun. Liber. Își cheamă un oaspete. E de așteptat să nu-i fie pricepută metafizica din moment ce omul îl prinde cu o mână de spătar și îl lovește (involuntar, ce-i drept) peste picioare. Modul de a fi al scaunului e tăcerea.
Modul de a trăi al omului e uitarea… continua căutare.
Ce naiba, trebuie să mai și lăsăm chestiile nasoale deoparte, să încercăm să ne simțim bine din când în când…jazz-ul e ok, dar mai mult îmi place rock-ul… problema e că nu prea se poate dansa…oricum mă cam dor picioarele… oare de ce o fi supărată?!… always somewhere…
Scaunul e apropiat mai mult de masă și capul e rezemat în mâini. Vrei să îți spun o poveste? Zâmbet. Ironic?!
Privește-ți mâna. Degetul mic ești tu… restul sunt bucurie, ură, iubire, tristețe. Nimic nu face sens în lipsa vreunui deget… dar totul se învârte în jurul tău.
…e Dire Straits… something for nothing… super fain…
mă bucur că zâmbește… păcat că zâmbește trist.
Hai să dansăm… vrei?
Scaunul e împins din încheietura genunchilor… metafizica lui a eșuat în condițiile în care lipsa mâinilor îl privează de posibilitatea de a avea un deget mic… de posibilitatea de a învârti în jurul său emoții, sentimente…
Gândurile se amestecă printre note.
Alunecăm printre oameni… sau privirile lor se strecoară printre noi.
În degetul mic ți-am agățat un început de zâmbet.
Doar de la lucrurile mărunte pornind putem să dăm un sens zecilor de degete cu care vrem să cuprindem viața.