Stau adânc în mine și mă uit cum mă sprijin de același copac de ani buni. E copacul care apare desenat în fiecare an în alt jurnal. Ființa ce se sprijină de el sunt eu. Și e mereu alta, așa cum și peste mine mai trece o dungă de tristețe, o tușă mică de soare sau o umbră de om.
Mă uit și mă minunez de forma pe care o ia (întotdeauna alta), pixul (întotdeauna altul) în lupta lui cu suprafața de hârtie, (aceeași luptă întotdeauna). Mâna îmi conturează speranțele și devenirile. Copacul se naște în fiecare an mai viguros, iar prințesa desenată lângă el, cu haine lungi și eșarfa plutind în vânt, începe cu anii să semene cu mine.
Mi-am dat seama că acest desen care se vrea adus la viață din vreme în vreme din mine e nevoia mea puternică, brutală, de a mă scoate din adâncul subconștientului și a mă vedea. Fără măști. Eu. Să stau, să mă uit în ochii mei, să mă văd iar altcineva, o ființă nouă, semănând întrucâtva cu ceea ce a fost și totuși… diferită. Dar cel puțin știu cine Doamne-mai-sunt.
Azi copacul s-a înălțat tăcut și liniștit din linii lungi, calme. I-au dispărut contururile aspre, liniile tari. Se împletește în crengi șirete, ascunse într-un joc complicat de-tu-nu-mă-vezi-de-ce-de-ce… E un copac trist.
Lângă trunchiul lui, ca de obicei, sunt eu. Mă privesc minute în șir, pe mine, cea de pe foaia de hârtie, încercând să descopăr cine mai sunt, ce mai ascund de data asta dincolo de politețe, zâmbete de circumstanță. Îmi privesc corpul (am avut dintotdeauna privirea asta?) gândurile mi le înșir ca pe mărgele (am uitat, nu am uitat, am iertat, nu am iertat încă) și sentimentele (întrebările, mirările, ura și dragostea).
N-ai vrea să știi și tu cine ești cu adevărat? Ia o foaie de hârtie și un pix. Desenează un copac. Sub el, tu, cum nu ai vrea să știe ceilalți că ești, cum nici tu nu știi că ești.