Ca ultima dorinta înainte de a-mi pierde sufletul,
Eu m-as ruga la Cer, far' sa stiu de-i vis sau realitate,
Sa te mai simt aproape,sa îti mai vad macar o data chipul...
Lacrimi dulci s-ar prelinge pe obrajii mei reci
Si-ar face ca rasuflarea-mi întretaiata de speranta
Sa îmi dea puterea pe care n-am avut-o în veci:
Cu moartea în fat-as simti c-am mai trait o viata!
De ti-as simti mâna pe fata mea slabita de vreme
Si-as putea ca ochii sa ti-i vad plângându-mi trecerea,
Poate-as putea înfrânge cruda moarte si crâncena durere
Ce-ar încerca sa îmi rapeasca viata odata cu iubirea...
Poate caldura sufletului tau ar fi destul de puternica
Sa topeasca gheata adunata în fundul inimii mele încatusate,
Poate visul din tine-ar face ca existenta-mi platonica
Sa renasca din cenusa cum un vis se cladeste pentru realitate.
De ce când toate mi se par aiurea si nimic nu e real,
Când, cuprinsa de vicisitudine, ma prabusesc în vis,
Nu mi-esti aproape, iar sufletul nu mi-e leal
Sa te uite, sa ma ridic din acest vag si nesfârsit abis?
De ce când lumea pare ca nu mai exista pe pamânt
Si ca minunea vietii s-a stins de-acuma înainte,
Ma simt ca un desert imens sapat adânc de vânt
Ce nu-si gaseste ploaia dincolo de toate-aceste cuvinte?
Daca pentru a te mai vedea o singura data si-atunci trecator,
Daca pentru a-ti mai simti parfumul de înger si demon efemer,
Sa renunt la tot ce am mai scump pe lume, la viata, si sa mor,
M-as arunca în foc si as lasa Pamântul pentru Cer!
Si L-as ruga pe Cel de Sus ca sufletu-mi întunecat
De-atâta durere si dragoste neîmplinita de patima mortii,
În loc de înger pazitor fara sentimente, fara de pacat,
Sa îl transforme-ntr-o stea pe cerul negru-al sortii,
Sa te privesc în fiecare noapte si sa te veghez de-aproape...
Si-atunci sfârsitu-mi mi se va parea mai dulce ca trairea,
Caci am lasat fiinta-mi pentru tine si am ratacit departe
Ca sa gasesc linistea rapita de-al tau chip si sa gasesc iubirea!