Poate unul din putinele lucruri care dau un sens vietii mele actuale e cautarea. O nevoie obsesiva de a gasi un raspuns la o intrebare pe care, insa, mi-e imposibil s-o formulez. De cele mai multe ori intrebarea e "cum", apoi "de ce", uneori "cine"...de cele mai multe ori insa mi-e teama ca intrebarea asta ramane la stadiul de uimire tampa in fata unui lucru de neexplicat ,de nedescris ,de neimpartasit.

Nu vreau sa fac literatura. Nu vreau sa scriu pentru nimeni, motivatia asta am lasat-o in urma pentru ca insemnarile mele pe blog nu mai erau decat un balet manierist. M-am simtit pentru o perioada mai putin singur, m-am simtit inteles, apreciat, dar nu mi-e suficient. M-am banuit de frivolitate dar mi-am dat seama ca motivatia de a scrie e alta : vreau sa stiu cum, de ce, cine, de unde, de cand ? si de ce EU ?

Vreau sa gasesc SABOTORUL ! Vreau sa demasc criminalul care sta pitit undeva in spatele fiecarui gand al meu, care-mi soarbe avid fiecare cuvant si care imi cunoaste prezentul trecutul si - tare mi-e teama - imi scrie viitorul.

M-am resemnat oarecum in bezna asta cleioasa care m-a infasurat de ATUNCI incoace, si daca ma lupt ,ma lupt intr-un mod care nu ar putea face cinste nici unui luptator : ma lupt cu o lipsa de speranta care ma fac deseori sa ma intreb daca nu am pierdut de mult batalia. Daca nu mai sunt decat un soldat dement agitand un ciot de sabie pe un camp de batalie gol.

M-am convins si ca actul de a scrie e cu siguranta unul de sinucidere, si nu mai am nici o indoiala in privinta asta. Cum spunea o cunoscuta, " o data ce incepi sa dai de citit diavolului, nu mai e cu putinta sa te, si sa il opresti". Moartea mea este una inabusita, tacuta, se intampla in portii infinitezimale dar se intampla, implacabil, si nu reusesc sa imi dau seama daca e un dat al tuturor sa simta asta sau e "doar" un semn de patologie inscrisa de mult in manualele de psihiatrie.

Pentru ca da, sunt nebun. De vreo 2 ani incoace sunt nebun, si gandul asta s-a infiletat in mintile celor din jur cu o asemenea forta incat nu mai e cu putinta sa il scot. E si va fi un adevar de neschimbat - vad asta din grimasele crispate de pe fata mamei sau tusea jenata a tatalui, atunci cand deschid din nou subiectul. Am incercat sa ascund simptomele pe cat de bine am stiut, dar uneori a fost atat de greu sa traiesc cu ele, incat am izbucnit. Au vazut. In ei ,ca si in mine ,s-a rupt de atunci ceva, iremediabil. Ceva s-a stins in noi toti, si stiu ca nu va mai putea fi aprins din nou.

Intr-un fel ,pervertirea mea a ajuns pana acolo incat, ca sa scap de rusine, sa scap de nevoia de a-mi sfasia pielea sau a-mi taia venele ,de a ma rupe in bucati de ura de sine, sau mai precis ura pentru ceea ce ma conduce din umbra, am inceput sa imi iubesc tortionarul. Cu un servilism care iata, ma ingretoseaza din ce in ce mai putin, am ajuns sa ma arunc la picioarele lui, sa ma las violat, pangarit in cele mai intime locuri ale mintii, scuipat ,violat, batut ,schingiuit, torturat, si toate astea pentru ca nu stiu, si nu cred sa pot vreodata, sa fug.

Cum sa scapi de un criminal care locuieste atat de aproape de tine ,a carui respiratie o simti langa ureche serile, la culcare, a carui umilinte trebuie sa le induri in fiecare secunda de viata constienta, care iti apare in visuri hohotind sau iti ranjeste sadic si inuman dintr-o reflexie scurta in ochii unui strain.

Am toate motivele sa cred ca ucigasul locuieste alaturi de mine, intre gandurile mele ,si mi-a fost dat ( permis? ) sa-l vad, sa-l ascult, sa-l simt si sa stiu ca nu exista speranta. Nu am sperante pentru "mai bine".

Daca am invatat ceva, am invatat sa sper doar de dragul sperantei. E tot ce am.