Mi-e rușine,
să privesc oglinda...
și mă urăsc...
căci n-am curaj să mă omor.
Blestemată fii tu suferință,
ce-mi cruți tu viața,
fără a mea voință.
Tu nu înțelegi?...
în viață nu-i ușor.
Mai tot corpul mă doare...
și nu mai am răbdare,
să sper...
că într-o zi,
în mine vei trezi,
doar...
fericiri bizare.
Speranța asta moare...
așa...
cum voi muri și eu.
Nu-mi pasă de iubire...
și...
nici de fericire,
de binele făcut...
de răul invocat,
de faptul c-am uitat,
să mai zâmbesc,
să zic...
dar, nu mai vreau nimic.
Sau poate...
un lucru aÈ™ mai vrea.
Să vină moartea mea,
așa subit, pe nepoftite...
cu gesturi poate nedorite,
căci n-am curaj să mă omor.
Aș vrea să plâng...
însă,
am ochii vlăguiti de lacrimi,
ce au curs, cândva demult.
Iar tot ce a rămas din mine,
este...
doar corpul muribund.