ai crezut că voi imagina din nou lumea:
nu știai atunci că în ea eram amândoi
afundați până la gâtlejul gândului
în chiar reduta luminii,ducând lupte grele cu
inerția formelor sinusoideale ale
realului;citeai despre mine în fiecare moarte,
pe streșini porumbei și în aer umbre
care treceau umede,
spuneai că nu întrezărești nici o speranță pentru
uscățiva ta inimă,și generațiile viitoare...ce cuvânt!
cu gândul la tine
mi-am imaginat cum duceam semioza la cerșit...în căutare