Mi-era toamna,
Si zborul cailor deasupra mea
Nu mai tinea minte
Ca ma nascusem cu o noapte
In urma,
Cu un copac sau un vultur
Inainte;

Ochiul meu stang,
Cuib de ferestre zidite
In sens invers pietrelor,
Mi s-a daruit
In vazul tuturor, ca o tarfa,
Iar eu l-am posedat, salbatic
Cu lacrima ochiului tau
Drept.

Intr-un tarziu, insa,
Am adormit,
Alergand prin glezna unui iepure,
Si m-am visat injunghiata
De cativa nori,
Intr-o fantana.
Era oare sufletul meu ars,
Prelingandu-mi-se pe piele?

Stiu doar ca falangele
mi-erau amortite de absenta ta,
de-atata netine,…
fiecare os tanjea sa-ti fie
sfarc si gand,
gheara si pas marunt de sarpe.

mi-era toamna,
chiar daca vulturilor sau copacilor
dinaintea mea
nu le era dor de tine,
iubitul meu.