Spitalul, prăfuit de amintiri,
E plin și astăzi ca odinioară,
Când tu erai pe patul cu suspini,
Iar eu în poala ta jucărioară.

Suspine-aveai și bocet de copilă,
Dar încercai s-acoperi tot mereu,
Durerea ta, cu dragoste divină,
Ca eu să sper că nu îti este greu.

În suflet tu plângeai seară de seară,
Cu ochii ațintiți către lumină,
Știai că sufletul din tine o să moară,
Și-n lacrimi invocai forța divină.

Doar chipul meu pe buze-ți aducea,
Un zâmbet ca altarul de lumină,
Iar printre lacrimi, ruga se năștea
Și implorai din nou forța divină.

În chinuri grele timpul tău s-a scurs,
Ce s-ampletit din noapte și lumină,
Până când cruda moarte mi te-a smuls,
Să-ți pună chipul, pe-o torță divină.

Acum, mă plimb pe-aleea petecită,
Din cimitirul horopsit de ploi,
Să spăl cu lacrimi crucea șlefuită,
Și poza ta încununată-n flori.