poate
fără noi, rătăciții, frumusețea se strecoară pe marile bulevarde
acolo nu e caniculă, oamenii nu trag de umbra lor cu vinovăție
jardinierele sunt încă înflorite, cum pumnii mei când strâng bulbi
din ce ne-a fost dat să iubim

știi
niciun fluviu nu are prea multe poduri pentru dragoste, nici frumusețea
nu ar mai putea să smulgă zăbrelele de la fereastră și să țâșnească
din stern, pasăre zănatecă și ea
dar marile bulevarde cunosc poveștile astea imposibile, ele simt tălpile
îndrăgostite, simt mirosul arșiței prin rochia de mătase
și aduc sfârșituri mai blânde

noi
nu suntem buni pentru tragedii monamour, noi ne îmbrățișăm
de la un capăt al podului la celălalt până se sparg statuile pestrițe
râdem, râdem și nu mai vorbim
despre cât de urâtă a fost traversarea, cât de amară gura de apă
fiindcă fluviile înghit totul, rămânem înlănțuiți, fără nici cea mai mică
intenție de aruncare în gol

nu
nici sinuciderea nu ne izbește frumusețea de ponton, nici
cancerul, nici ochii triști ai copiilor bătuți
suntem indecenți, îți spuneam înainte să pleci, suntem goi
egoiști, orbi la durerile negre
le-am trăit, le-am ars pe-ale celor ce ne-au născut
ne-am iubit printre ele cum se iubesc alții verile prin fân

poate
de aceea când serile se-nvârt în locul tău, printre coastele mele
își face culcuș un adam închipuit și îmi este dor, atât