Printre fagi cu vârfuri sure,
ÃŽn zigzag pe cale trece
Microbuz cu locuri zece
Și cu scaunele dure.
Colo-n zare, se arată,
Vagă, linia ferată;
Una? Două, paralele,
Parcă-ntinse pe câmpie,
Ca o scară cu fuscele
Prăbușită, cine știe?

Soare se reflectă-n ele
Ca-n chelie.

Pasagerii, cincisprezece,
Se întorc de la o nuntă;
Mai glumesc, se mai confruntă.
Doar șoferu,-n el petrece:
Bea din sticla de pălincă,
Mârâie câte-o lozincă,
Mai aprinde o țigară,
Face semne unei fete,
-Când se-apropie de gară-
ÃŽn sandale violete,

Fustă roșie de seară
Și brunete.

Și deodată – șoc și groază!
Parca-ar fi lovit obuzul,
Dintr-o parte, microbuzul...
Creierele se blochează
Ca intrate în eclipsă...
Poate că-i apocalipsă!
Fiare contorsionate,
Scaune făcute turtă,
Faruri, becuri, aparate,
Câte-o geacă, câte-o scurtă,

Pasageri căzuți pe spate
Sau pe burtă.

- Ce se-ntâmplă? Ce-i aici?
Zice,-n mână cu pulanul
Și pistol la brâu, curcanul.
- Tu, de colo, ce-ai să zici?
Iar șoferul, stând de-a latul,
Sângerând la nas un pic,
Dând din mâini a mizilic
Și făcând pe supăratul:
- Ce să fie? Nu-i nimic,
Ne-a lovit Acceleratul...



Notă: Respect memoria victimelor unor astfel de tragedii. Nu înțeleg cum de se pot întâmpla mai multe decât una într-un secol.