Mergem târâș prin zile ca șopârlele în nopți fără de apă, mergem prin
sălbăticia gemetelor repetate-n ferestrele sparte. Scrumiera de lemn
în formă de vultur servește doar ca suport unei icoane.
În urmă atâtea fețe frumoase de beția atingerii
și fericitul vis dimineața secat, fericitul vis
din care vom sorbi îndreptându-ne orbește altundeva.
Dezastrul e parcă mai tânăr decât scrisoarea cu rânduri șterse.
Acolo, pe schele, hulubii nu erau mai albi ca pescărușii plagiați
de o copilă de la dascălul mamei. O pictură doar cu dimineți uscate.
Un mormânt deasupra câruia câțiva băiețandri musculoși
în cămăși maro citeau Shakespeare
sub lumina lămpii din hârtii împăturite și desfăcute cu grijă.
Lipsim, dar nu uităm câte priviri ne mai rămân de îmblânzit,
nici nu știm care cântec ne adoarme, n-avem habar ce amprentă
ne colecționează remușcările mai vii.
Degeaba credem în ploile de vară cînd câinii vagabonzi stau lanț
sub fructele putrede iar noi încă purtăm în buzunare mulțumirile laolaltă cu
ticăloșeniile prietenilor, mizeriile din adevărurile ce ne aparțin.