„ Noaptea se destrăma ușor
În fâșii nuanțate de negru, albastru și violet,
Și Soarele își făcea simțită prezența în zarea adâncă.
Ea zăcea pe iarbă întinsă... pe spate, cu palmele îndreptate înspre pământ,
Acoperită cu rouă, strălucind în lumina tot mai palidă a stelelor,
Atât de calmă, atât de liniștită, încât părea moartă.
Prima rază de soare și-a făcut loc printre crestele ascuțite ale muntelui,
Și a săgetat-o pe obrazul ud, plin de broboane diamantine de rouă.
Nasul ei ascuțit strălucea, buzele ei fremătau, părul ei zăcea prin iarbă,
Gâtul ei translucid primea... înghițea lumina,
Sânii ei palpitau prin țesătura fină, ridicându-se ușor,
Toată se lumina, devenea un nimb feeric de prea multă lumină,
Atât de albă, atât de plină de frumos, prea frumos, prea mult.
Se acoperi toată de lumină, zăcând acolo în iarba care se usca
În Soarele nemilos acum; aburi grei, pestilențiali se ridicau încet,
Gâzele zburau zumzăind, florile se culcau, copacii foșneau,
Păsările zburau, cerul se albea, lumina creștea,
Ea zăcea în continuare întinsă pe spate, acum nemișcată,
Părea că ar intra în pământ, sub iarbă, sub tot...

* * * * * * *

Niște pescari au găsit-o, în după-amiaza târzie,
Umflată toată și acoperită de furnici;
Au tocmit un gropar și-au depus-o-n pământul tăcut,
Păstrând și ei o tăcere respectuoasă pentru trupul mort și sufletul plecat din el;
Și-au plecat cu toții, copleșiți de-o tristețe adâncă, indefinibilă.

* * * * * * *

Negura își readuna încet fâșiile de negru, albastru și violet,
Reconstruind noaptea cu grijă.
Pământul acoperit cu iarbă încă mai păstra vag forma trupului ei,
A spatelui, a picioarelor, a palmelor,
Și câteva fire din părul ei brun se vor fi ridicat mâine odată cu iarba,
Bătute de vântul de mâine și luminate de același Soare,
Păstrând pentru încă o clipă amintirea efemerului.”


DaeMooN , 7 Octombrie 2005