Am obosit să îngrop, să construiesc și să dărâm,
am nevoie de iubire,
mă construiesc și mă dărâm pe mine însămi din vise ucise de intenții bune,
urăsc ceea ce nu mai pot iubi și iubesc ceea ce a fost scris...
vreau să mă creezi din nou din oase moarte
să mă faci să cânt din mormântul din apă
am fugit de Tine tocmai pentru că nu Te iubeam prea mult
și m-am îngropat în mare ca să nu mă mai găsești
nicăieri nu e prea departe
când îți amintești cum m-ai frământat în mâini dintr-o idee veche
pe care ai lăsat-o mai apoi să curgă
prin venele mele
de asta nu au înțeles elefanții care dansau victorioși cu patine pe inima mea
de ce n-am murit sufocată de iluzii deșarte
nu au inteles slovele pe care nu le-au putut toci
acum nu-mi mai pasă de ei căci am înțeles acolo
îngropată în mare
că Te iubesc chiar și atunci când îmi dai cele mai ciudate porunci
Iată-mă, sunt aici, nu mă voi mai împotrivi
cum aș putea?când Tu mă răsfeți
cu cele mai suave dimineți
creezi raze să nu-mi fie frig și plante pentru a mă umbri,
nu-ți voi mai zice nu și nu voi mai scrie cu majuscule pronumele “eu”
voi merge unde zici și versurile mele Tu mi le vei dicta
ca și până acum
iartă-mă că uneori Te inteleg mai greu.