Cele mai frumoase cuvinte le-am spus în suferință.

Așa mi-am spus, strângând în pumnul drept
lumea mea mică.
Tu știi că aici se odihnesc zâne
de culoarea mătăsii,
nuanțele se sprijină pe ochiul meu stâng
lângă icoana veche uitată
în cuiul bătut de mai bine de douăzeci de ani.


Dacă un înger m-ar bate pe umăr
într-o dimineață târzie
așa cum sunt toate diminețile mele,
l-aș pune după ureche printre plete negre
cum puneam cireșele rotunde
în vremea inocenței
sau rozele tăinuite
în timpul îmbujorării.

doar că acum, în anii adultului
cu inimă de copil
culorile respiră noaptea
miros de toamnă târzie

același miros
cu al mâinilor tale

îmbrățișându-mi chipul
în rămas bun.