Privesc telefonul, din minut în minut.
Aș vrea să sune și să răspund,
Nerăbdătoare ca să te-ascult...
Iată, chiar țârâie pe vechiul birou,
Nervos smulg receptorul din locul său.
Mă trec toți fiorii, mi se face rău.
Îmi pierd cuvintele și amuțesc.
Se-aude „alo”, dar nu pot să vorbesc.
M-așez pe un scaun, să îmi revin
Mă șterg de sudoare, ‘mi dreg vocea puțin,
Mă liniștesc, încep să respir normal,
Mă trezesc spunând în șoaptă ceva formal,
M-agit, mă ridic și iară m-așez,
De-afară se-aude un step irlandez.
Tu ești prin fir și ești prin aparat,
Ești în „cutremurul” ce m-a apucat.
Îți simt cuvintele de parcă m-atingi
Și glasul plăcut prin vene-mi prelingi.
Mă iau frisoanele când te ascult
Și-aș vrea să-mi vorbești despre tine mai mult.
Apoi să mă-ntrebi ce mai fac, cum o duc
Pe ce cale a vieții am s-o apuc?
Îți simt respirația așa de fierbinte
De parcă-ai avea buzele la mine pe frunte.
Și parcă se-aud niște bătăi, sacadat.
O fi, cumva, ceva de la aparat?
Cu vorbele-ți dulci, tu mă zăpăcești.
Îmi șoptești întruna că mă iubești.
Eu mă-nroșesc, așa... inocentă
De parc-aș fi iar adolescentă...
Și-apoi, timbrul cu care m-alinți
În șoaptele-ți dulci și fierbinți,
Mă fac să mă-nalț și mă fac să plutesc,
Din visul aievea, însă, eu mă trezesc.
Gata, atât a durat, tu trebuie să-nchizi.
Cu brațele, iluzoriu, acum, mă cuprinzi
Și îmi trimiți un lung sărut delicios
Și te scuzi cum poți tu mai frumos.