Sunt un joc de cuvinte
sau o silabă fără vocale
sau poate un fir de nisip
într-o cutie mică.

Rătăcesc și anii nu mai au esență,
lipsit de valoare, timpul naște copii,
precum scutură toamna frunzele ofilite.

Sunt din nou în camera mea,
tristețe cu gust de mucegai.

Sunt din nou copil,
o cădere fără aripi.

Sunt din nou adolescent,
un lift fără oprire.

Sunt un nicăieri fără întoarcere...sunt...
sunt un castel de carton,
sau poate sunt jungla
în care zburdă sentimente.

Desenez visuri,plante fără de viață.
Dragostea,creionată într-un crin alb
îmi povestește despre monștrii de zăpadă.

Sentimentele se descompun,
se deghizează în pământ.

Mă îmbrac în uitare.
Anii se rostogolesc ca o sferă uriașa.
Astăzi sunt din nou singură,
ca oricare dintre noi...