Dormind într-un crâng de opium cu tine și lor
vorbindu-le într-o neînțeleasă limbă, iată-mă.


Oamenii încă stau în singurătatea lucrurilor,
bucuroși de rouă și de glezna care se rupe atâta de ușor.
De-acum, urmele mele, ciudate stindarde
ale nopții, pieri-vor sub copitele inorogilor,
sub tainicele pietre scrise de vânturi.


Aveți grijă de cai,
aburul nărilor lor este chipul cel mai de seamă
care vi s-a dat, când se lasă înserarea
și încep genunchii să tremure lângă ape și foc.
Aveți grijă de cuvinte, singurele sunt
care nu vă vor fi fără de viață morminte!


Într-un crâng de opium dormind cu tine
și schimbat în atâta depărtare…
În lumea aceasta mai vin
câteodată pe… mare!