Muntele nu mai era același munte
parcă nu mai era făcut să fie urcat
bărbatul care-l străbătea plângând
parcă nu mai era același bărbat

căruia îi spuneam tată
și îi urmam pașii pe rând
totul era de nerecunoscut
căci tata urca muntele plângând.

Înaintea lui mergea sora noastră
curată și nevinovată
și-mi părea rău că sta cu zâmbetul pe buze
când plânge tata.

Smerită m-am rugat să fie iertată
Și am urcat încet îngânând
În numele tatălui nostru din cer
Și al celui de pe pământ.


(Ileana Mălăncioiu - Sora mea de dincolo - Cartea Românească 1980)