Aceste câmpii sunt mai puțin vaste decât ochii noștri. Anotimpurile
Ne întâmpină unul după altul. Și tu, rațiune,
Care în dosul vălurilor tale ne ajuți să recunoaștem
Þările și vocile care abia trebuie să se nască,
Gloriile și semințele pe care vântul le împarte,
Pe brațele noastre dureroase, vara ca un unguent,
Oare nu ești această spumă sau acest zbor, sau chiar acest
Cântec ca un zăvor pe gura mută,
Când rămâi cu totul singur și când o mare groază
Anunță pe fiecare că a încetat să fie el?
"Singurătate", spuneai tu. Această prospețime a nisipului
Spălat de mare. Hăt în fundul eului impalpabil
Mai e acea prospețime, acest cuvânt nou.

(...)