Când îngemănarea gândului meu se identifică cu amurgul,
slobodă peste abis, o fărâmă din balada mea, o revărs.
Zeii o ascultă. O înțeleg mai abitir ca oricine.
O flacără aprinsă izvorăște din amurg peste pământ.
Peste mine. Peste iubirea ascunsă cu grijă de umbrele morții.
Mă contopesc cu ea.
Mă revărs în anotimpuri, peste ani, peste clipe păstrate-n veșnicie.
Acum sunt un licăr, o speranță din mine aleargă până la capăt.
Un tărâm. Urmele tale, le caut.
În exil aruncat de iubire, te găsesc luminând în amurg.
Se aprind stele-ntre noi, luceafărul crește-n rotund.
Ochi în ochi, mînă în mână, lacrima pică la vale.
Mângâiere și dor presărate în calea-mi,
le adun cu migală în pocalul înspumat al infinitului.
În amurg îl închin, clipei.
Zeii tac. Încă ascultă balada născută-n adânc.


15 noiembrie 2009