prolog:
ce dor îmi e de un rachiu fierbinte de secară
atât de viu încât să pot tăia ghețarii
la fel de simplu cum sticlarii ar sufla un țoi
legat cu sfoară în butoi la țară



sunt doar un foc într-un pustiu de gheață
îndepărtându-mă doi pași sau trei
lumina ochilor s-ar stinge

nici uși /ferestre/ nici pereți
ai crede că ușor aruncă-n mine vreascuri
un viscol ce mă umple de zăpadă

mocnesc pe-o apă nemărturisită – topindu-i forma întâlni-voi cerul?
încă mai cred că într-acolo tata a pornit
când a ieșit în gerul zorilor s-aducă lemne
iar umbra lui scădea cuminte pe-un perete
numit de răsărit și-n care
întreaga viață n-am bătut un cui

de câte ori cădeam bolnav eu îl strigam pe numele de zeu fiindcă știam
că timpu-i surd și nu o să răspundă
și mâna întindeam să mă conving
dacă pădurile din juru-mi sunt reale

rătăcitor mă simt și nu mai cred
că voi putea răzbate ceața care s-a lăsat indiferentă peste orice urmă
și peste orice semn îndrumător



epilog:
stăteam la gura sobei era bine
dar nu am ascultat cumplit m-am ars
când mi se face dor pe limbă simt
un gust de piele arsă

de cenușă