Mă întreb câte-o dată, adâncindu-mă cu întrebare în minte,
cine ar putea să-mi mai tulbure liniștea
care și-a așternută pledul printre morminte?
Oare să fie vântul când suflă mânios
stârnnind furtunile și desfrunzint copacii,
ploaia biciuind fereastra mea
prin care ochii scrutează tot ce este prezent și trecut,
norii ce sufocă cu fantasme zarea,
sau lacrimile când, curgând de pe obraji spre pământ,
mângâie ierburile sălbatice și dorințele neîmplinite
care îmi acoperă cu umbre mari cărarea
și hrănesc rădăcinile strecurate printre oseminte?
Speranțele îngenunchiate veghează lângă încuiatele porți,
setea le arde gurile uscate,
însă degeaba învârtesc neobosite ruginitele roți
și trag cu râvnă de lanțuri
căci fântânile au izvoarele secate.
Iluziile dansează despletite
pe lespezi cioplite în inimi înghețate,
dorurile mele purtând veșminte împletite
din vise frumos colorate
cutreieră pământul în căutarea iubirii,
fluturii zboară veseli prin livezile și pe câmpiile mănoase
dând impresia că au băut din elixirul fericirii,
dar eu aș vrea să știu, sufletul tău ce face?
căci al meu s-a rătăcit în hățișul închipuirii
și nu mai are odihnă și nici pace.
Timpul rotește nepăsător clepsidra nemuririi
iar dorința de a fi a mea îmi înfinge în neuroni ace.
Lasă-mă să-ți înfășor inima în laurii iubirii
și să-o curăț cu tandrețea mea de negura în care, fără vina ei, zace!