Un ciobănaș cu a sa turmă trăia departe, în munți,
Ca să ajungi la el prăpastii trebuia să-nfrunți.
Acolo singur-singurel era, cu toate-n armonie,
Nu a simțit odată-n suflet urmă de ură, mândrie.

Fără pod peste prăpastii ciobanul nostru trecea,
Râuri traversa pe apă nici măcar nu se uda.
Vestea s-a întins firește până-n cel din urmă sat,
Un preot auzind acestea, merse în munți și l-a aflat.

Obosit de atâta cale și de greaua lui desagă,
Preotul îl urmări ca să-l vadă cum se roagă.
Dimineața tânărul, când soarele tocmai răsare,
Se ruga la Dumnezeu să se îndure de mioare,

De orice fiară lacomă turma să i-o ocrotească,
Iarba fragedă, bogată în cale el să găsească.
Cu turma întreagă să se întoarcă seara-n stână,
Nici o oaie rătăcită în urma lui să nu rămână.

Când munca își termina nu pleca să se odihnească,
În genunchi se așeza, Domnului să mulțumească.
Cât este de credincios preotul mult s-a mirat,
Și în sat, la rugăciune, pe cioban l-a invitat.

Ciobănașul ascultător, în duminica următoare,
S-a spălat, s-a îmbrăcat și a pornit-o la vale.
Prăpastii la rând trecea fără măcar să clipească,
Ape repezi traversa fără să se sinchisească.

Când intră în sfânt locaș, observă el din pridvor,
Cum biserica e plină, înțesată de popor.
Dar mai observă ceva, că-n spinare, fiecare,
Purta câte o piatră, ori mai mică, ori mai mare.


Astea-s ale lor păcate își zise de mândrie plin,
Și un râs zgomotos îl prinse, uite așa, ca din senin.
Toată lumea cu uimire îl privea pe ciobănaș
Care pășind cu trufie părăsea sfântul locaș.


Să ajungă la a lui stână își alese drumul scurt,
Dar în prima prăpastie ciobănașul a căzut.
Când la râul de la stână a ajuns și vru al trece,
S-a trezit luat de valuri, gata-gata să se înece.


Tremurând și speriat nu putea să înțeleagă
Și a doua zi la preot se hotărî ca să meargă,
Fiindcă el toate le știe și să-i zică amănunțit,
Cum se face că deodată nu mai e îmbunătățit?
Iași 28 martie 2008