Soarta


Sunt nevoit să plec din nou, să-mi caut locul,
Așa cum fac nomazii când își strâng iar cortul;
Mi-e soarta tristă și mult se-aseamănă cu-a lor
Căci nu mă pot întoarce să gust fierbinte dor.

Își iau cu ei: atrețuri, femei, copii, bătrâni,
Cu grijă-și cheamă-n urmă chiar credincioșii câini...
Se-ndreaptă spre un alt ținut, bogat și-n iarbă
Și-n păsări de tot soiul, ce pot să le... fiarbă.

Nu pot, ca ei, să iau cu mine ce-am mai scump...
Căci soarta crudă m-a obligat să m-arunc
În valuri tumultoase, înfricoșătoare...
Apoi... m-așteaptă-un țărm de țară primitoare.

E-o mână-ascunsă oare, care-mi scrie soarta,
Uitând ca să arate norocului poarta?
Implor în rugăciuni pioase a sa milă
Aminte aducă-și de robul de argilă.

Mi-e confesată soarta unui preot, frate,
Ce vrea să vindece a mea infirmitate...
„Te roagă ziua, noaptea toată”-i este sfatul-
„Iar Domnul îți va da din daruri... El, Bogatul”.