agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-03 | [This text should be read in romana] | I. ZILE ȘI NOPÞI CARE NU NE MAI TREBUIE Despre un poet nu se poate spune că și-a ratat viața mai degrabă că este inventatorul neantului și zeu tăind bulevarde prin pădurile înțelepților ori clătinînd scheletul de argint al adolescentei. El nu se prăbușește decît în Fericirile biblice unde paradisul este pentru famelici și revoltați în fond nu pedepsești decît ființa de care te servești fiindcă își ascunde îngerii de tine precum mica eternitate a unei cărți. Și nu poți spune despre el decît că îți zîmbește cu viteza luminii emoționate ori că Divinul i-a scris personal o scrisoare ca să existe ca să ne contemple singur din afara lumii numai astfel ne putem face o idee portocalie despre menuet despre cele dintîi dimineți ale noastre pe pămînt. Se spune că Alexandru cel Mare avea un ochi albastru și unul negru că nu peste multă vreme poetul nu va mai fi un ratat ci un mort speriat un fost om explodat. Numai un om care vrea să trăiască se ia la harță cu zeii se spune că ar fi zis Othon înainte să se ducă la culcare. Se spune că de fapt viața nu promite nimic și numai spiritul ne deschide paradisul minciunii. Numai trupul singurul nostru acolit nu-și face iluzii se spune și că nevoia de glorie este singura formă de tulburare psihică ovaționată public și salutată cu aplauze. Dar n-am fi fost mai aproape de adevăr dacă l-am fi răstignit pe Napoleon? Și se mai spune că am terfelit tot ce ni s-a dat ca revelație că fără să știm crima rămîne pe mai departe un fenomen al naturii că Hristos este omul apărut pe planeta maimuțelor că viermii care atacă varza nu suportă trecerea unei femei goale că Juan Gris a reușit să introducă sifonul în pictură și că era o după-amiază de toamnă în afara lumii. Serendipity acesta e cuvîntul pe care toți ar trebui să ni-l scriem pe frunte cînd plecăm de nicăieri ca să ne întîlnim cu nimeni. Numai cutreierînd Luna devii nemuritor fiindcă o faci pentru oamenii care nu au amintiri și pentru cel ce simte nevoia de a se justifica înainte să-și zboare creierii pentru confuzia pe care o facem cînd luăm poezia drept pașaport pentru nemurire și pentru că cei morți nu mai pot comite nicio nedreptate împotriva noastră. Sînt secole de cînd omul care traversase Dardanelele înot la douăzeci și unu de ani se plimba în noapte cu barca pe lac însoțit de o fantomă albă dar mai cu seamă pentru că dragostea nu poate fi justificată o crimă însă da și pentru că a scrie un tratat despre privighetoare înseamnă să fii convins în sinea ta că nu ți se poate întîmpla să mori ori că înfrîngerea este un miracol divin ca și ghitara între măslini. Nu ai de ce să oprești din delir femeia care te sărută nu ai de ce să renunți la maladiile șic ale vidului precum amintirea de pildă care nu iartă decît în poezie. Un om nu se poate înstrăina decît întinerind nereușind alcoolurile fine sau fulgerul suav al fricii. Un om nu poate întineri decît sinucigîndu-se în vis cu spada mîinii subțiri care i s-a înfipt în spinare cînd a făcut dragoste. Pe anotimpuri jur cu sînii care aduc mereu delirul că un om nu se poate numi în viață decît portocaliu cînd trupul îi e trimis de poezie să foșnească între portocali să recite pe un absint sărutul mediteraneean. Nu te poți înstrăina spre tinerețe înapoi dacă nu smulgi din fugă febra clocotirea care aduce femeile din moarte și din toamnă în orientul cu zîmbet de sfînt la clavecin pentru care norii ca și aurora tumorii. Nu ne putem întoarce din afară morți în biblioteca polară a gîndurilor a înfrîngerilor. Ei nu au fost nefericiți în iubire și de aceea nu merită să fie priviți cu ochii ci cu palmele însîngerate de stupoare sau de paharul îngrozit care-și înfige colții în obraz. Ei nu au fost niciodată aici în țara asta unde nu ești ești fericit decît atunci cînd femeile adorm ca într-un zîmbet schimonosit. Zilele lor fericite sînt mai urîte decît nopțile în care șobolanii îți recită sau cînd nefericirea te învață secretul tangoului. Pînă și neantul știe cînd fac dragoste atît de puternică e nefericirea mea care poate strivi orice poveste de iubire. Un om fericit nu poate învăța nimicul să picteze ei nu știu să facă din fericirea lor fotolii pentru vînt ei nu văd viața îngălbenită pe degete visată de țigară. Ei nu au auzit de fluturele stins care îți iese dintre buze ți se așează pe mînă și ți-o sărută ca să te ucidă. Un om fericit este locuitorul neantului și nu se face vinovat de suferința tuturor celorlalți nefericiți cu prilejul dragostei și al crimei. Străfulgerările de fericire pe care le trăim nu înseamnă nimic. Dacă ar fi fost altfel nu am fi trăit niciodată un singur minut măcar de fericire. Tu n-ai auzit că dragostea este rezervația singurătăților noastre și că bucuria unei zile de primăvară închide în ea panica sfîrșitului. Nu știi că femeile au devenit cu trupuri de inox zeițe care nu mai ruginesc cînd plîng. Nu ți s-a spus că numai poetul se mai uită în oglindă primăvara cînd frunzele cu zîmbet ascuțit încă nu sînt trimise ca să-l ucidă. N-ai învățat că dragostea se sparge ca o fereastră sub pleoape cînd îi miroși silueta pistilul și că nu ți se va da niciodată premiul nefericirii definitive. Că numai tigrul poate înota în Lună. De prea multă sărăcie somnul lor a devenit eliptic de aceea ei nu mai suportă să fie inocenți și dansează la nesfîrșit în imperiul material al neantului ca niște soldați alergînd după o moarte coagulată fiindcă nimeni nu îi mai vrea în poezie nimeni nu îi mai vrea frumoși o mie de ani de iobăgie nu au lăsat în urmă decît poetul scuturat de friguri și de hidră care scrie aburi color prin somnul fără sfîrșit. Pînă și sărăcia îi jefuiește îi jefuiește de siestă așa cum plînsul ne jefuiește de amintiri de paloare și precum Lucifer care nu ține să salveze pe nimeni în jurul soarelui ei se învîrt cerșind ca niște sateliți ai delirului de aceea timpul nenorocului le-a dat geniul dezamăgirii și de aceea dansează la nesfîrșit precum soldatul asasinat în coșmarul iubitei. De prea multă sărăcie dansul și dezolarea s-au confundat. Zi de noiembrie funebră de cenușă. Calea Lactee întreagă e o zi de noiembrie pe o stradă în noiembrie cu morți duminicali. Stau cuvintele de scrum sub orizont după ce ți-a ars mîna scriindu-le pe nisipuri dulci ca să nu rostești adevărul. Adevărul e în dezolarea de noiembrie un nimic de care nu te poți înrăgosti. Un om de noiembrie pășește către moarte. O femeie de noiembrie îl pierde în fum. Viața în noiembrie în limba română. Ce mai faceți voi cărora v-am căzut în genunchi? Ați întinerit? Ați auzit că nu mai am corăbii? A doua moarte se petrece în Lună vă spun și vă doresc să muriți de a doua moarte precum omul necunoscut care vă scrie aceste rînduri fericit. Căci prima moarte în ațipire în vînt în întinerire. II. ULTIMA DINTRE FEMEILE DE FUM CERUTE LUI NEPTUN Cîte milenii de singurătate îți trebuie pentru ca în sfîrșit să mă visezi mort și scriindu-mi amintirile pe zăpezi cu mersul tău. Și înfrunzind cîtă umbră să te ascunzi de mine în limonada neagră a fiordului pe care-l lasă în cearșafuri trupul tău cînd îmi presimți fantoma. De un singur vis ai nevoie atît ca să poți exista în trecut în fața singurătății de privirea mea cît un mileniu de lungă sub pleoapa ta nelocuită pentru ca în sfîrșit să învețe să plîngă absența. De frică îi ești fidelă de frică nu poți să fii efemeră de frică este lebăda elegantă iar el de frică îți este fidel. Fiindcă îmi este frică de timp te visez de orașul în care m-ai putea aștepta cum așteaptă femeile infidelul visat demult în adolescență trîntite pe pat. Întineresc de frică să nu devin nemuritor pe eșarfele tale cu fluturi întineresc de frică să nu fiu fericit cînd te sărută pe gît bărbatul muritor. La trupul cui te-ai făcut cariatidă și el ce frică îți pune la picioare ce fel de frică îl aruncă în brațele tale și tu ce frică îi dăruiești în noapte fidelă ca o lebădă elegantă pe lacurile mele de vin amar. Visul este paradisul prostituatelor o, dacă-aș găsi prostituata care așteaptă în poezie geniul pe trotuarul cu poeți. Dacă-aș găsi măcar prostituata neagră ah, care m-a visat cînd eram adolescent pe trotuarul cu poetese ca să devin nemuritor. Pe ploaie în brațele ei așa ar trebui să adorm ca să fiu nemuritor. Dar cine știe să moară în ploaie acest paradis al femeii nefericite cînd cu fiecare poem moare o prostituată. Și cu fiecare prostituată moartă încă un poet văduv. După a cîta țigară a venit femeia de fum iar pleoapele mele s-au rostogolit pe pielea ei și ea le-a înghițit ca pe o depresie roșie de asasin. Cu a cîta femeie de fum am făcut dragoste cu a cîta moarte insomniacă și alte filozofii de trandafir. Și cu a cîta am învățat cuvîntul zăpadă pentru care nu există eroticul nor de vară și noaptea cu adolescenți tîrzii petaliferi. Care dintre ele mi-a lăsat flaconul strident cu obsesii în loc de stilet în loc de tigru ca să-mi recite ochii alcalin acest tango cu femei de fum. Ar fi trebuit să mă aștepte ca să știe cît de departe este sfîrșitul și că viața unui om se petrece pe de-a-ntregul în el însuși. La capătul vieții tot ce înțelegi este sfîrșitul vîntului. Ar fi trebuit să mă aștepți să mă vezi venind alergînd din trecut cum mă nasc spre sfîrșitul tuturor norilor ca să te-nvăț liniștea bătăii de pleoapă. Ar fi trebuit ca moartea să învețe de la noi amintirea pentru ca amintirea să nu mai existe. Nu vei înțelege cît de puțin timp îți lasă fericirea pentru fugă pentru fluturele în care se termină cuvintele. Ar fi trebuit ca pielea ei prea oranj în timpul gîndului meu prea sumbru. Vino să vezi ce greu îmi este de cînd am aflat că sînt mort să vezi ce nu mai aștept ce nu mai pot să văd cînd știu că te așezi în iarbă cu țipătul acela de cocor pe care-l lasă trupul tău afară din îmbrățișare pe covor. Vino să vezi ce nu mai este de cînd alergam după puteri la sînii tăi de cînd alergam după poem la sînii tăi de cînd alergam după ce nu este în trupul tău. Vino să vezi ce îl doare pe mort. Dintre toate femeile cerute în noapte și mai tulburi la răsărit cu buzele bleu ea nu-mi mai trimite sînii de fum cu ochi halucinogeni în locul ei vine sărutul care dresează fericirea care sapă amintirea în orbite și pune chipuri de toamnă pe drum care apoi mă dă afară din ființă cu dansuri și scrum ca să nu-mi cunosc ultima zi de viață ultima dintre femeile cerute în noapte lui Neptun. Rostește fraza aceea friguroasă lasă chipul să-ți curgă printre degete pe haine și mori. Trimite-mi o floare de fum de pe Lună și mori. Scrie pe fereastră că m-ai asasinat și mori. Tușește cu inocența copilului frumos îmbrăcat apoi mori. Mîngîie-te cu amintirea mea de bolnav psihic și mori. Întinde mîna să-ți fie sărutată de cadavru și mori. Visează cum suferă cireșul înflorit și mori. Trezește-mă. Nu vei fi niciodată frumoasă ca ochii mei deschiși sub gheața rîului cînd te plimbi obosită. Arăta ca o femeie care regretă totul și întotdeauna zâmbea ca după o dispariție sau ca după o rugăminte fără paloare. Mă săruta ca să primească uitarea pleca fără uimire în amintire plecam după ea deja plecam în moarte în moarte un miros de mentă mirosul de femeie care iartă. Când îmi scria beam vodcă neagră și mai cu seamă fiindcă nu mai e timp de trupuri în pierderea vieții de după îmbrățișare în îmbrățișarea de după pierderea vieții de după odihnirea definitivă în mirare. Dar mai ales se arăta în resemnare mă săruta mereu să nu mă sinucid când mă gândea întotdeauna mă vedeam murind voiam în mersul ei caliciul să-i ating. Sentimentele mele aveau nevoie de o femeie prea îndepărtată ca să poată vedea cine se apropie cine este aceea care mă va filozofa care va plânge dimineața fără să mă ierte. Și-ntotdeauna ca după o dispariție se ascundea iar eu credeam că după vreo perdea. Mâinile mi-au orbit și nu mai știu să urce pe colinele tale mâinile mi-au surzit și nu mai aud când vrei să ți se așeze în cor pe picior mâinile mi-au amuțit și nu mai răspund la geamătul tău cu tremuratul care jefuiește floarea din feline mâinile mele au paralizat când au cunoscut așteptarea și pentru că trebuia să vii de foarte departe mâinile mele au început să-ți curgă din ochi fiindcă nu știai să plângi mâinile mele te-au învățat crima când nu te-au mai luat în brațe pentru că nu existai în adâncul de mai mâinile mi-au murit când au vrut să îți scrie fiindcă moartea vine prin poezie moartea vine prin poezie moartea vine prin poezie. Încep să uit că nu am voie să uit între crimele sînilor ei cum am înmărmurit cîntînd apoi cu inepția poetului în vară orgasmul pașnic și plăpînd din fumul de țigară. Încep să uit că nu am voie să uit primul trup de adolescentă în care am întîlnit demonul de toamnă moartea cu frisoane de răsărit care m-a învățat să pîndesc să visez înfrîngerea în iubire. Dar mai ales nu am voie să uit de ziua cînd am început să scriu fumînd și simțind o paloare despre atît de fragila asasinare. Am vrut să fiu amantul migrenei cu diamante de alcool transparent să-mi încoronez fruntea pe care mi-ai scris zilele și nopțile sub magnolii. M-am prăbușit demult într-o tinerețe mahmură înfricoșat de orice fel de fericire care m-ar fi lăsat fără sălcii în gînd ori fără să cunosc garoafa rătăcirii. Te-am siluit în poezie cum nimeni nu te-a iubit în iarbă. Migrena singură mi-a dat această coroană a amintirii mai grea decît trupul tău căzut în lacrimă. Am fost amantul migrenei cu dureri de geniu amantul vomei multicolore care trimite sfinți în curcubee bărbatul de un minut în eternitatea greșită dar niciodată vizir de parfumuri pe pielea ta seara în martie. Fiindcă nu purtai inele cu diamante palide de alcool. Prima dragoste m-a ucis m-a ucis definitiv într-o zi de februarie fără motiv. Ca și nașterea mi-a luat puterea de a privi înapoi m-a izgonit dintre voi în ceea ce visați să visați în ceea ce uitați să visați nemuritori. Ultima dragoste încă nu m-a visat trupul ei încă nu s-a născut neîntrebat. Timpul meu încă n-a fost visat încă n-a fost visat de muritori. În ochiul stîng am un trup timid de femeie în ochiul drept ultimul înger e vid. Sub pleoapa stîngă din piele de femeie aștept să mor să-mi văd întinerirea fără sfîrșit cu pleoapa dreaptă aplaud reverența de metal a fluturelui cinic cu amintiri de vierme. Apoi cu gene putrede scriu aforisme pentru orbi. Pentru orbul care în ochiul meu stîng face dragoste și pentru orbul care în ochiul meu drept se sinucide. Văd moartea recitînd cu dinți de aur apoi ultimul înger cum șterge femeia de pe hîrtia ochiului meu stîng și ochiul meu drept cu iris ascuțit cum îi invită umbra să fugă din culoare spre delir. Cu ochii ăștia am fugit de nori. Cu ochii ăștia sînt stăpînul vederii de care mă desparte însă talentul necurat al poeziei. III. POETUL CÎINE De câine lucid orice femeie se teme albastru vomită femeia ideea de câine de geniu când scrie tăcând filozofic fără să știe să mintă cel mult să sărute. Un câine semeț nu cunoaște reverența costumul cravata paharul ori ziarul petunia moartă în ochiul lui a fost ruptă când Dumnezeu a dat pe lume fuga de Bach apoi cu biblioteca în spate când dă interviu intelectualul sau cu mâna la falcă pe coperta cărții din care curge ca din colțul gurii firul de gând mort. Pe geniul câine dacă puneți mâna să-i smulgeți favoriții cinici să-i oferiți ca niște iloți prim-ministrului / președintelui / Europei cu afabilitatea grădinarului beat care pune pământ în loc de crini pe buzele adolescentei îndrăgostite. De câine se aude în Bacovia și nu în Patapievici de câine se aude în cârciumă la Matache dar nu în Amsterdam de câine se aude în pornografie și nu în filozofie în ratare în înfrângere sau departe în nefericire de câine are loc idila debilă cu ideea de om visată cândva de nu se știe cine pe un câmp alb de ce. A fost Nimeni divinul când m-a scuipat din poezie ca pe un avorton înflorit pe hârtie. Dar nimeni nu știe mai bine ca mine că Nimeni divinul latră mai frumos decât câinele Diogene pe câmp la Academie. Sentimentele pe care mi le-a dat s-au dus cu poetul să moară și nu s-au mai întors. Cuvintele n-au auzit că pe mine poezia m-a dezvățat de iubit. Până și moartea s-a trezit nebună să mă pună pe chefuit să-mi arunce în față hârtia cosciugul ăsta jignit. Nu mai am limbă, Nimeni, te latru ca femeia cu haina mortului în brațe. La mine în nimic nu te așteaptă să-ți recite nimeni. Nici floarea jupuită pe care a iubit-o vîntul. Cine vrea să se facă poet să mă întrebe mai întâi pe mine câinele ridicul care nu promite nimic "marele masturbator" pe care-l caută scriitorii și curvele dirijorul rataților care latră priapic la stele prințul canin din gura tigrului care nu suportă pemianții și se retrage în sine până la întâlnirea cu spermatozoidul filozof care moare. Cine a făcut dragoste m-a născut pe mine cine a scris o carte m-a ucis cine a îndrăznit să devină celebru m-a făcut ateu și cine a murit a semnat pentru câine beția scelerată. Dați drumul poeteselor să vină la câine ca să se nască ultimul poet de pe pământ. Am reușit o viață de cîine cu voi așa că în moarte îmi voi citi la javre lirice bubele puroaiele fin caligrafiate pe foi și pe sâni pentru alții. Ar fi trebuit să latru să mă încolăcesc în biblioteca de geniu de pe coapse cu tâmpla în carlinga zemoasă și fierbinte cu viața tulburată de câinii zburători cu pene care scriu în carne în respirare o reverență asasinatul vina sau poezia de după rușine de după lume. Însă alte mâini să scriu altă ratare alte picioare să cad scârbos în alți genunchi și altă întrebare. Ca să nu mai exiști am să-mi aduc aminte de noaptea cînd te-ai iubit cu sicofanții și-apoi întreaga toamnă cum te-am scuturat din creieru-mi color și scelerat de ciudă de frică de un coit abia filozofat cînd fără îndoială beat am crezut că exiști și te-am enescizat. Ca să nu mai exiști am să te dau de mîncare la cîinele Claudiu Soare chiar mîine am să te dau de mîncare pe-o cubaneză slută și o să latru nesimțit la floarea din latrine mai beat ca niciodată jos în sărut la tine. [ Dar dacă s-ar înnopta ca să nu mai exiști și altă incizie m-ar mira dintre pașii altei femei aș rîde că orgasmele mi s-au aflat și că flegmatic flaut nici n-am existat. ] În latrina cu poezii Divinul plînge ca o mătușă jignită. Cum să supraviețuiești lovit de crizanteme în delir? În încrîncenata zvîrcolire a poetului – păpușa violată. În ochiul bleu al doamnei fericite – geniul grosolan al poetului beat. În acest sfîrșit de toamnă pleznit peste față scheletul îmi recită iar: nu nu merită să supraviețuiești pentru poezie. IV. NEMURITORII CU OCHI TRANSPARENÞI Mi-am făcut pînă la capăt datoria n-am fost fericit n-am plecat dintre oameni nemuritor. Numai neputincioșii sînt nemuritori – valeții păsărilor de hîrtie. Un vers e o bucurie care trebuie ferită de oameni. Cele mai frumoase gînduri pe pămînt mi-au dăruit medalia ratării delicatețea neomului. Se cuvine deci toamna să nu vreau să fiu fericit. M-aș întreba chiar înainte să mor de ce a treisprezecea noapte nu este a lui Shakespeare ci a mea. Și asta pentru ca îngerul care mi-a suportat insultele și vomele duminicale să înfigă în mine cuțitul ruginit pe care l-am ținut între degete cînd m-a învățat să scriu. L-aș întreba chiar înainte să moară de ce. A venit vremea ca timpul neantului să devină timpul meu. Ca și moartea, timpul nu există. Ca și soarele răsărind care nu este viu. A venit vremea ca neantul timpului să își piardă răsăritul și să se ascundă în trupul meu. Trupul și moartea cuplul cel mai nefericit din univers. Ce ficțiune îmi permite să trăiesc în această lume de după neant? A venit însă vremea să îmi înfig dinții în neant să smulg din el floarea nimicului și să trăiesc fără să exist om care nu cunoaște trupul și care nu poate fi gîndit care își strigă absența fără să vrea să fie găsit. Vă stau în amintire ca un surîs surprins în plină meditație. Puținele gînduri pe care le mai am nu trebuie să se piardă nu sînt ca să le mai trimit în spațiu în timpul sau netimpul a ceea ce nu poate rămîne în lumea asta. Viața este un simplu gînd care nu se poate gîndi pe sine. Puținele gînduri pe care le mai am sînt pline de o amintire cu altfel de ființe sau cu foști oameni și nu interesează pe nimeni. Pentru că oamenii sînt ocupați mai ales cu celebrarea confuziei. Voi muri ca toți ceilalți înaintea mea regretînd arta de a mă chinui. La marginea orașului case mici în iarna de fum bărbați curățînd trotuarul de zăpadă strigăte de copii jucîndu-se. Care dintre ei sînt eu trăgînd după mine sania veche cu mănușile ude și cu obrajii înroșiți de frig? Se întîmplă că mîinile lui Ion se lungesc dintr-o dată și prind a se încolăci pe după copacii de pe stradă pe după umerii oamenilor gîrboviți ori epuizîndu-se în distanțe fără nume se întîmplă că picioarele lui Ion se întind prin virogile trotuarelor se revarsă clipocind din articulații printre pașii ălora și mai gîrboviți se întîmplă că însuși gîtlejul subțire se transformă într-un resort destinzîndu-se nervos prin aer capul cel mare și ciufulit că spînzură undeva deasupra vîjîind se întîmplă și cu trunchiul o asemenea izbăvire de piele și articulații pînă cînd Ion rămîne un centru pîlpîind din inimioara lui meschină pînă cînd trupul acesta nu mai are ce închipui și atunci se închipuie pe sine cucerind lumea umplînd-o cu bunăvoința lui amețitoare. Ion începe de nicăieri și se termină pretutindeni neștiind pe unde se poate întîlni cu el însuși ziua și noaptea preamărindu-l strecurîndu-l în viața nimănui. Oho, asta ar fi minunat dacă s-ar întîmpla ce lecție le-ai mai trage cîte șuturi în fund cu cîtă grație i-ai mai strînge de gît neștiind de unde vin mîinile astea. Ion, însă va trebui să bei de mii de ori mai mult ca să te îmbeți. Iar visele tale, Ion, visele tale nebunești visele tale de fericire de cîtă lumină va fi nevoie ca să se umple. Cîte eforturi din partea lui Dumnezeu… (Ce va visa căpățîna lui înghițind păsărelele de pe firele de înaltă tensiune iar gurița lui asemeni unei carotide deschise ce vă închipuiți că o să susure?) Rotind privirile iată paharele barul ca o orgă stînd să explodeze stai să vezi cum o să mă car de aici majestate ce pași minunați o să fac prin porcăria de rai la care visez cu străzi grațios întunecate și o să urlu fericit ori speriat direct în noapte și voi cădea voi adormi și voi visa crăciunul cu gunoaie și nu voi mai putea fugi mai e pînă la moarte. Iată cum înțeleg eu timpul își spune Ion. De silă însă azi nici măcar nu te mai sprijini de stîlpi. Cîte neveste am zîmbești și te trîntești pe spate în șanț. Astfel se va acoperi peste una din nopți ultima beție din viața lui Ion. Să fie într-adevăr azvîrlită peste lume imensitatea lui de vise odată cu preascheleticul lui trup isprăvindu-se. Gîndesc îmi spun și nu am către ce să privesc cînd pe drumurile din mine gîndurile mătasea își rătăcesc într-o continuă alunecare dintr-o lume cu morți de geniu în lumea asta cu soare. Mi-e frică de gînd și tac în limba gîndurilor în aceeași după-amiază cu voi. Un mort viu e un mort fericit. Sînt epuizat ca un rege al ratării ratez invizibilul pentru cei care vin din urmă – politica toamnei rage ca o proastă la tinerii dezbrăcați în vară. La înălțimea trecutului nu se înalță decît cei ce cad – în fața gîndurilor mele destinul nu are nici o putere. Și deodată cu toții am simțit o mireasmă care nu suporta insolența și am rămas cu chipurile în adierea ei sălbatici ai unei ere de ierburi fără speranță. Și atunci cei care nu erau de față au început să plîngă cu aer umed și de soare uitați fiindcă urma să ne înrolăm voluntari și trebuia să bem zdravăn să se facă într-adevăr primăvară în sufletele noastre abia mijite. Acest text se dedică poetului Paul Păun Regula de rostire și de scriere a tuturor impresiilor este prostia neștiută că acestea se nasc dintr-o erotică nevinovată prezentă în cîntecul de plăcere al vieții. Rară singurătate o impresie care face atît de mult rău în crepuscul tînărului care crede că are pentru ce să trăiască. Interzicerea impresiilor trebuie numaidecît legiferată sub pedeapsa cu sărutarea gurii celui care nu se poate abține de la o astfel de obscenitate. Obsesia fățarnică a modestiei împinge individul să aibă o impresie în loc să necinstească adevărul cu reverența dezbrăcării în pielea goală pe stradă. Într-o călătorie a lunii de miere impresia înseamnă impotență frigiditate înseamnă nuanța pîndei executate imperfect de hiene. Impresiile de călătorie ale scriitorilor sînt totuna cu impresiile de călătorie ale maimuțelor de acum trei milioane de ani. Ar trebui să inventăm o sărbătoare numită “ziua impresiei” ca să vedem cît de imbecilă este planeta pe care ființele inteligente au impresia că bucuria este o joacă a impretinenței iertate odată cu această confesiune respingătoare în miezul unei poezii. Avatarul impresiei nu este judecata ci măreția de a obține o floare sub formă de cur. Nu-mi pot închipui o femeie iubită în fața căreia să ai impresia că ești fericit fără să ai exact în același moment impresia că ești un miel sacrificat pentru nestemata florii carnivore ucigașa tăcută a tuturor impresiilor datorită cărora erai atît de inteligent. Necesitatea interzicerii impresiilor este mai romantică decît necesitatea sentimentală de a scrie poezii numai astfel se manifestă eșecul inteligenței naturale. Am nevoie de ochi transparent ca să uit că sînt om ca să cred că sînt. Privește-mă sînt ceea ce nu pot înțelege. O palidă vioiciune m-a cuprins și s-a lăsat obeză pe creierul meu – o clipă de entuziasm e mai greu de dus în cîrcă decît un cadavru. Cu trupul meu sînt regele vieții mele dintotdeauna cu fierul îmblînzirii înfipt în spate. Am decis ca de mîine să nu mă mai plimb degeaba pe străzi și să nu mai beau ca un nesăbuit vodcă iar dacă mă voi mai sui vreodată în autobuz am să le rînjesc binevoitor doamnelor și am să le vorbesc într-o limbă cu mult mai obscenă decît gingășia (bunăoară onorabilă) a lamentației. Așadar numele meu va zbura inocent fără patrie în gol. E atît de simplu îmi spune conștiința deci nu e posibil. Exact: vîrsta aceasta va sfîrși ca orice partidă de sex în înțelepciune. Am hotărît deci să înțeleg și să fiu înțelept. Eșecul sătul de glorie mă va îngădui și mă va cultiva cu ticăloșia lui exemplară. Am să cuget la maxima pe care o voi înfățișa drept blazon al deznădejdii mele. Voi compune un imn al decrepitudinii necesare dar nu voi plînge în cinstea lui. De altfel cu totul și cu totul măreț răsare soarele în urma trupului împodobit în frac și cu lenjerie parfumată. Minunea se poate împlini. Glăsuirea poate ucide păduchii cei nevinovați un altfel de umblet coboară în pas… Nu mai ai voie să rîgîi în magazin și nici să te scarpini în fund cînd aștepți la semafor. Lucrurile acestea fără căpătîi nu vor zămisli în țuguiata-mi scăfîrlie înțelepciunea însă mă vor înfățișa ca pe un înțelept grozăviei de pubisuri călătoare. Femeia! Iată deviza! Iar luxul va fi de o cu totul altă factură. Limitele lui nu stau din păcate în păcate. Abia atunci totul se va împlini cînd totul nu va mai fi atît de simplu ca să nu mai fie înțelepți pe lumea asta. (Am adormit. În vis purtam armură și lumea ovaționa. Doi indivizi s-au repezit cu o cruce de lemn la mine și m-au bătut. Calul mi s-a speriat și speriat curgea din el un șuvoi verde cu miros de brad. Pe urmă eu nu mai eram pe nicăieri și totul s-a spulberat. Uluit m-am trezit și am întins mîna după o țigară însă am constatat că în locul țigării apucasem pe cineva de mustăți. Gîtlejul lui a inspirat furios de cîteva ori apoi s-a lichefiat și el. Unde plecase Amalia cu pat cu tot?) Am înțeles. Obosit și dezgustat m-am dus și mi-am dat demisia de la fabrică. Sensul trădării îl pricepi abia la sfîrșit și atunci ești încîntat că ai dat de el. Nimic nu e în zadar. Abia în clipele acelea se întîmplă revelația. Dragostea uluitorul sentiment “în care s-au transformat armatele cruciaților” ațîțătorul și durerosul sentiment. Lehamitea din care se înalță prădalnic amărăciunea se înfiripă mai întîi cu nostalgia a ceea ce ai fost prin ce ai cîștigat și a ceea ce ești prin ce ai pierdut. Îți vine să formulezi parabola simandicoasă a lucrurilor bezmetice și de neînțeles. Așadar nu femeia ci dragostea… Acest cuvînt va trebui să nu mai fie un simplu cuvînt. Va fi fost un semn ăla cu cruce din visul meu ori poate bătaia pe care mi-a dat-o. Un urlet fără sentiment nu justifică hainele sfîșiate și mirosul nesuferit pe care îl las în urma mea. Iată: groaznicul adevăr al înțelepciunii nu există ori poate că nu este acela pe care l-ai visat. Murmurul speranței trebuie transformat în răcnet. Un cîntec de milă străbate mările. Voi auzi pocnetul sec al pistolului în tîmpla mea bicisnică. Din el va țîșni o vomă de fîșii din hîrtie colorată. Se va aplauda. Bărbații vor schimba cît se poate de des piciorul. Uluite femeile vor simți șampania scurgîndu-li-se printre sîni. Așadar adio. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy