când înflorea caisul în mijlocul viei
făceam la fel
ne suiam în păsări
o, și veneau, veneau înnegrite
ca sticla de lampă

și totuși a fost altfel, a fost mai mult ca atunci
când tata-și scotea cureaua (era încrustată cu stele de fier)
bătaia aceea amintea de-o aripă
puteam să-i trec printre picioare, dumnezeul meu era deasupra
și-aveam
aveam obsesia albastrului, era ca și cum aș fi pierdut ceva
și-ar fi rămas
neînsuflețit

și totuși era altfel, era ca-ntr-o rugină
atunci îmi lua o-nghetață plină de scorburi jigodia plutea deasupra gurii
ca un balon cu helium
dar ce frumoase erau florile noastre rulante
urcau și coborau înapoi în tăcere

ce frumoase erau florile noastre, trăiau doar noaptea
le auzeam lanțurile zornăind până dimineața căutau un loc de scrijelit
le găseam cuțitul albastru
înfipt în pământ

o mie de pietre aruncam și apa făcea o mie de cercuri pe care le purtam la gât
să fim împreună

când înflorea caisul în mijlocul viei
făceam la fel
lăsam lupii să muște
o, și veneau, veneau flămânziți ca o piele albastră prea sus
ca să țină un om

și totuși a fost altfel, a fost mai mult sete
s-a rotit mereu legată de piept la lungimea unei sfori
și-aveam
aveam obsesia albastrului