Un vânt uscat usucă florile-n grădini,
Usucă rodul holdelor de-l coace,
Usucă haturile-mbătrânite-n spini,
Usucă inimi, în care înfinge ace.

Un vânt uscat îmi poartă dragostea-n pustiu
Și-o-ngroapă-n dune de nisip fierbinte,
Ca eu nicicum, de-o caut, locul să nu-l știu...
Oricât s-o caut, doar lacrimi să m-alinte.

Dar dragostea-mi, cum salamandra-n foc
Rezistă, scapă arșiței și zboară...
Se-ntoarce fără vlagă, cu-aripi de noroc,
Sigur să-nchidă rana de-odinioară.

Burlacul vânt nicicând nu va putea iubi,
Degeaba fură dragostea umană...
Usucă inimile. Uragan de-ar fi,
Distruge totul cătând o uragană.

Burlacul vânt adună-nsoțitori de soi:
Tot praful Terrei, hoardele de nouri,
Toți șerpii trăsnetelor ce se scaldă-n ploi
Și tunet aprig, cu-al lui semnal, ecouri.

Iubita lui... e briza mării. Pe-nserat,
Când prinde viață, iubire-ndat’ ar vrea...
Hoinarul... nu-i aude of-ul parfumat...
Virgină, briza-și pierde-alintul, dragostea.