Se oprește lângă o cruce înnegrită peste vreme
Și-nchinându-se încearcă cu o frază să o cheme:
- Mamă! Chipul tău trăiește, l-am avut mereu cu mine,

Pribegind în lumea mare el mi-a dat puteri depline.
Apoi…tace și se pleacă peste piatra-mbătrânită,
Cu tristețe o măsoară c-o privire-ncremenită.
Dacă ar putea sunt sigur s-ar îmbrățișa cu dor
Și o lacrimă fierbinte ar cădea din ochii lor.
El, iar spune toate cele, cum a fost și ce-a făcut,
De când ea se odihnește generații au crescut.
Ea, ar întreba desigur: - Dragul momii cum o duci?
Te-am „lăsat” copil de-o șchioapă, ai nevastă, ai și prunci?

- Am venit maică la tine de la mare depărtare,
Memorându-ți amintirea, să mă-nchin, să las o floare
La mormântul tău cel sumbru și castanul ce se-ndoaie,
Ce-a crescut și-mbătrânește de atâta vânt și ploaie,
Lângă crucea ce-nverzește de licheni și mucegaiuri,
Într-un cimitir ce-mi este amintiri pe aceste plaiuri,
Ca să-ți povestesc viața, ce-am trăit-o și-o trăiesc,
Anii buni sau triști de-o vreme ce mereu mă-mbătrânesc.
După cum știi măiculiță am plecat, copil, în lume
Și crescut călit de „timpuri” eu mi-am făurit un nume,
Munca mi-a fost călăuza, din multe rele m-a scos,
Iar îndemnul tău cu lacrimi, mi-a adus numai folos.
Am fost slugă, am fost calfă, muncitor într-o uzină,
Am cărat fiară cu roaba, la TRASIA , într-o mină,
Apoi…mi-am luat licența, Economist pe un șantier,
Dar destinul mi-a dus pașii să mă fac un ofițer.
Viața aspră și cazonă, dură chiar, umilitoare,
Mi-au sădit în minte noima, „omului din închisoare”,
Să suport „alarme dese” și „marșuri îndelungate”,
Nopți albastre, zile negre, am purtat „brandul” în spate.
Nu-ți mai spun și umilința, multora din împrejur,
Și de-aceea măiculiță am jurat și îți mai jur
Să-ți respect cu demnitate sufletu-ți atât de pur.

- Bietul om furat de gânduri, se așează resemnat,
Să-și mai depene prin minte multe fapte ce-a uitat.
Și sub tâmpla lui fierbinte, încet, încet îi reînvie,
Noianul clipelor trăite și altele ce-or să mai fie.
Își șterge fruntea de sudoare și lacrima de pe obraz,
Apoi…uitându-se spre-narturi îngână caz după caz:

- Mai întâi a fost armata, într-o școală de „cadeți”,
Ca să-mi făuresc un nume, să devin un om de preț,
Am slujit-o cu credință, pot să-ți spun cu pasiune,
Promovând în ierarhie, am fost „Șef de Legiune”,
Gradele au venit și ele, într-un tempo mai normal,
De la un soldat destoinic,până la un: general.

Apoi mi-am format „căminul”, pe Mureș la Orăștie,
Într-o cameră modestă, cu vreo paișpe lei chirie.
Aici mi-a născut soția, o fetiță drăgălașă,
Rea și mică, dar frumoasă, semănând cu o păpușă.
De consoartă ce să spun, era o femeie sacră,
Ea m-a sprijinit în toate, mi-a fost mamă, mi-a fost soacră,
Dar s-a prăpădit devreme, m-a lăsat singur, pribeag,
M-a lăsat cu două fete, nu știu dacă le sunt drag,
Ele și-au urmat „cărarea”, acum sunt la casa lor,
Până mă vor duce pașii, le iubesc și le ador.
Cariera militară, deseori m-a obligat,
Să cutreier țara-ntreagă, din Moldova în Banat,
Dar destinul, peste noapte, m-a chemat pe la „Băneasa”
Și de-atunci în capitală mai trăiesc, aici am casa.
Tot aici am și urmașii, doi nepoți și-o nepoțică,
Când îi văd uit supărarea, ei moralul mi-l ridică,
Amintirile ce-mi poartă, gândurile rătăcite,
Mormântul soției mele și ființele iubite.
Să nu uit, mai am măicuță, bune, rele, să-ți mai spun,
Dacă mă va duce „capul”, pe toate o să le-adun,
In „Cartea vieții mele”, mai poetic, nu oricum.

- Obosit de-atâtea gânduri, ”Corneliu” se ridică,
Dă să plece, dar deodată îl cuprinde o mare frică,
Când „aude” încet, în șoapte, în ecou, printre morminte,
Glasul momii cum îl cheamă, îngăimând niște cuvinte:

- Să vii maică și la anul, dacă poți? Te-așteaptă mama,
Ca să-mi povestești destinul, să-ți cunosc mai bine
Drama,
Tu ai fost mereu departe, prin străini te-ai preumblat,
Dar mă bucur dracu momii, că de mine n-ai uitat.

- Cum să uit măicuță dragă chipul tău atât de blând,
Care mi-a croit viața și m-a legănat plângând,
Chipul tău mi-a dat puterea să înving la orice greu,
L-am simțit mereu aproape, și acum îl simt mereu.
El mi-a fost „legenda vie”, în toate ce le-am făcut,
Piatra zidului vieții, el mi-a fost mereu un scut.
De aceea nu uit măicuță, la anul am să revin,
Pe mormânt să-ți las o floare, iar la cruce să mă-nchin.

- Răvășit de-atâtea gânduri, ce în inimă-i pulsează,
Cu privirea spre castanul ce la căpătâi veghează,
Pleacă „omul”pe cărare, șerpuind printre morminte,
Cu ochii tulburi de lacrimi și cu inima-i fierbinte,
Împărțind compătimirea mamei, ce-n adâncuri „zace”,
Și spunându-i cu durere: „dormi măicuță, dormi în pace”.