mă scoală-n capul oaselor
în fiecare noapte
și mă beștelește ca la ușa cortului
pentru fiecare iubire pierdută
crede că am devenit
corpul ei

îmi bagă mințile-n cap
și mă ascunde tiptil
după draperia mâncată de molii
ca în orice seară prăfuită
înfiletează mașina ce toacă mărunt
bucățile de carne
din corpul ei

mă amestecă cu sare mare
în oala sub presiune confuză
și văicăreala își plimbă vătraiul
pe tăpșanul nenorocit de atâta căldură
pocnește obrazul
și o scânteie moare
câte puțin.