malul tău îmi lasă-n râul umflat părul
gust pământul din tine sărat de la lacrimi
ți-ai dat veronă c-un parfum pe mormânt

nu știu de ce te faci mai văratic
tu cetate inventată doar să reziști
capul mi-l pui în poală-ți pe canapeaua de ape
îl mângâi îl strângi îl iubești ca pe-un fiu

veronă simt că întregul meu chip
o să încremenească între coapsele tale
precum chipul lui Christ














Acest poem a fost adineauri un vis ce nu era al meu. Simțeam pe la cinci jumătate ante meridiam că totuși m-ai mângâia pe păr. Nu te vedeam. Însă durerea, brusc, m-a făcut să-l imaginez pe Eminescu păstrând ultima imagine a vieții, care rămâne definitiv – cum își spun totuși cei care nu cred în rai sau iad. Capul lui Eminescu în mai 1889, capul de-o piatră meteor lovit. Capul său luat în poale de Vera, pe-o canapea. Lăsat să se îngroape în mirosul corpului gol, în alcovul ei de patimi bine strunite. Așa că palma ta blândă își mai trece degetele prin distanțele care ne separă, poate pe veci?