La ceas tăcut, între pamânt și cer,
Când clopotul tăriei amuțește,
Când valul nopții a-nghețat stingher,
Un gând străin în mine se ivește.

Nu-i gândul meu, îl recunosc ușor
Din viforul ce mi-l strecoară-n suflet,
Din șoapta-i cea vicleană-ncetișor
Întinsă cursa pentru al meu umblet.

La ceas tăcut, între pamânt și cer
Îngenunchez tăcut și-mi strig durerea:
"Părinte ia-mi Tu teama din ungher
Și-n locul ei așterne Tu tăcerea".

"De-i sufletu-mi Edenul din-nceput,
Și paznic de mai pus peste grădina,
Ascultă-mi glasul binecunoscut,
Ce-ți cere-acum să mă pazești de vina".

"Nu poate mintea-mi paznic să mai stea,
Când Furu-i mester mare peste fire,
Sânt prea plapând și forța nu-i a mea,
Ci-mi trag puterea din dumnezeire".

La ceas tacut, între pământ și cer,
Am oaspeți noi în pajiștea grădinii.
Temutul gând s-a dus, tâlhar stingher,
L-au pus pe fugă ... razele Luminii.