Zorește zorii zilei iubite să nu ne prindă nesfințiți. Câte o secundă ne va cădea mai apoi pe fiecare frunză ca opera corului de grauri al catedralei. Biserica înțelenită, îmbrăcată în mușchi viu de pe a doua stradă spre vale.

Un soare verde îmi mai stropește mărunt secundele neputincioase spre poarta cimitirului. Vreau să fug de tine și nu văd nici măcar prima scândură de la cărare.

Copacul roșu, singurul care vrea să vorbească cu mine înghețată își țintuiește frunzele la fiecare mașină minunat irelevantă care ne urmărește în oglinda retrovizoare. Cântecul somnului somn a început în cealaltă parte a sferei cu tritoni.