știu că nu mai ești aici, dar ți-am vorbit iarăși pe mutește
lângă patul în care astăzi abia adoarme tata, eu am plecat
să dorm în altă casă, veche, în care singura lumină
e liniștea, încerc să mă adun, să las o palmă distanță
între ochii mari, ei caută sens printre nonsensuri
însoțesc mereu firul subțire care duce spre niciunde
dintr-un aproape țes o pătură transparentă, să pot agăța
somnul de ea, să pot respira

fără să știu de ce, înainte de a aluneca în oameni încep
să depăn o poveste, păpușile mă privesc
ochii lor nevii sunt dintr-o dată mai plini de suflet
decât sufletul din ochii celui ce ajunge prea târziu
acasă

chiar astăzi îmi spuneam, așa, fără să știu ce urmează
că sub pături poți reinventa lumi, poți reinventa inimi
și dragostea poate fi o construcție celebră
chiar dacă nu știi exact numele arhitectului
ion, pavel, petru, vlad, sau numele cât mai apropiat
de chipul negăsit

așa este ziua când epilogul e scris înaintea prologului
și corpul se desface înaintea sufletului
își așază părticelele pe fotoliu, le leagănă
singurii spectatori sunt păpușile
și, lângă mine, încep să construiască din hârtii
ceva bizar, îmi spun că refac arborii
pădurile vieții, pădurile cuminți și foarte înalte
în care se duc întotdeauna cei dragi

spun tatei povestea asta șoptit, el însă aude o alta
despre căderea leului, tranzacții în w, strategii contra-criză
lupta pentru putere, șarlatanii, chestiuni sociale grave
degetele îi joacă pe telecomandă, încep meciuri
eu amuțesc

e prea târziu să mai creez acum legende pe umerii noștri
mă întorc în cealaltă lume
ascult this old house, iar tremurul de sub pătură
îmi reinventează lumina din tot ce am iubit
și rămân să deschid, rând pe rând, ferestre în oameni