Aceeași lume marșează.
Perpetuum.
Aceiași ochi aruncă priviri piezișe,
urmărind decantarea luminii
peste icebergurile vii, triste.
Nervurile vinete, aproape înghețate,
își bălăngăne șovăitoarele destine,
după un picior pe altul.

Acelaș zâmbet risipit în colțul buzelor umede,
de morfolitul unui chiștoc,
înghit în sec, scormonind măruntaiele
hașurate în culori cernite, grăbite.

Aceleași păsări caută hrană,
violând aerul curgător,
ca o perdea de abur, peste arbori,
peste ferestrele sufletelor flămânde.

....................................

Perpetuumul trece și el,
izbind timpul de buturugile putrede ale anilor,
fărâmițându-l în zile și minute.
Þine evidența în cercuri concentrice,
erodând geneza eului, clonat de rutină,
sentimentele arhivându-le
pe rafturile adiacente ale fericirii.

Aceeași trecere succedă vârstele iubirilor,
apăsând brutal zidurile vremelniciei,
născând dureros cuvintele, dorințele.

Ah, viața asta când va muri,
omagiu , îi va aduce doar gustul pământului,
mai bogat cu moleculele trecerii,
avid să strângă la pieptul său,
toată dragostea risipită de nervi și oase.

8 iunie 2010